Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că lupta mea a început de când m-am născut. Lupta de a mă cunoaște, de a mă redefini. Cu cât am început să mă cunosc mai bine, cu atât am început să mă îndepărtez de ceilalți, fiindcă ceea ce-mi spuneau ei despre mine nu mai era și ceea ce credeam eu despre mine. Dar nimic nu e liniar. Când cred, uneori, că lucrurile sunt stabile de pe acum, apare cineva sau ceva care să-mi „arate” că mai am multe de învățat. Poate fi un om, un eveniment, un nou hobby sau o parte din natură căreia nu i-am acordat atenție până acum. Eul meu este zguduit de fiecare dată și mă găsesc în situația de a-mi revizui valorile. Poate vi se întâmplă și vouă.
Îmi amintesc, în urmă cu câțiva ani, când milioane de lucruri îmi erau neclare (nu că acum ar fi căpătat o mare certitudine), am întâlnit o fată care mi-a spus că ea primește tot ce i se întâmplă, cu bune și cu rele, deoarece extrage învățăminte din toate și-i mai dezvăluie ceva despre ea. Nu am înțeles ce a vrut să spună, nu înțelegeam de ce ai iubi lucrurile rele care ți se întâmplă. Acum înțeleg și le accept cu optimism, fiindcă mai zdruncină un pic din părerea pe care o aveam despre mine. Ca și cum m-aș scutura de câte un strat fals de fiecare dată când privesc față în față realitatea care prinde chipul meu, dar totodată pare străin de mine. Multe lucruri pe care nu le înțelegeam au început să-mi apară în cale, să mă lovească precum un uragan când credeam că am parte de cea mai frumoasă zi din viața mea. Și mă bucur pentru asta, mă bucur nespus, oricât de dureros este pentru moment. Am șansa să (re)învăț.
Momentele astea te fac să deschizi ochii larg, să privești în jur și să cauți acei prieteni de care nu știai că ai avea vreodată nevoie. Însă, atunci când cauți prieteni adevărați printre toți cunoscuții, te descoperi singur. Am reînceput să privesc cu alți ochi oamenii noi, cei de lângă, să recalibrez legăturile cu familia, deși ceea ce s-a rupt, în cel mai bun caz, se poate doar lipi. Am început să caut oameni cu aceleași valori, deși mă lovesc mai mereu de nestatornicie, lipsa siguranței, de constrângerea socială. Vi s-a întâmplat vreodată ca atunci când înțelegeți atât de multe, să vă înstrăinați de lume? Dar, în același timp, să simțiți că știți prea puține?
Zi de zi o iau de la capăt. Încep să supraviețuiesc la fel ca oricine altcineva și să înțeleg ce om norocos sunt, chiar și când suferința pune stăpânire pe mine, cu gheare parcă de nedesprins. Suferința însă e cel mai bun sfetnic al meu, căci fără ea eu nu aș ști să deosebesc binele de rău și să mă cunosc. Ea mă ajută să o iau de la capăt, precum păsările, în fiecare primăvară. Le vezi cum pleacă, te doare lipsa lor, dar știi că se vor întoarce într-o zi, când nici nu te aștepți. Sunt acolo, doar că ne le vezi tot timpul. Așa și forța mea; până și-n cele mai grele momente, din ceva mă ridic, chiar de pare că totul e pierdut.
Cu fiecare om nou pe care-l întâlnesc o iau de la capăt, deoarece de multe ori are loc o redefinire a gândirii și se creează unele tipare cu ajutorul cărora să-l pot înțelege pe cel de lângă. Au loc revelații peste revelații care mă bulversează. Mii de rânduri care-mi fug prin fața ochilor, sute de cuvinte auzite, nenumărate mesaje non-verbale, versuri, melodii, conștientizări, puncte critice unde o decizie deschide un drum ale cărui consecințe nu le pot anticipa. Dar înțeleg că așa e viața, magnifică și provocatoare, un continuu test. Și știți ce e mai frumos: că nu există nimic ce nu putem duce, atâta timp cât nu ne dăm bătuți și când conștientizăm că timpul le vindecă pe toate, cu răbdare.
Există atâta frumusețe în propria redefinire, deoarece a rămâne la aceleași păreri și a mă bloca în propriile tipare nu mă ajută să evoluez, din contră, m-aș condamna singură. Viața mea nu ar mai începe în fiecare zi, ci ar stagna vizibil. Așa se întâmplă cu cei care au decis că nu mai au nimic de învățat sau că ei oricum nu pot. Când uită să-și ceară iertare, să mulțumească, să spere sau să admită că nu le știu pe toate.
Oricare dintre noi suntem puși la încercare și nu e nimic nedrept aici, e un pas înainte, chiar dacă nu realizăm asta pe moment. Fie că vedeți pe fața mea un zâmbet, fie că mă veți găsi mai tristă, gânditoare sau furioasă, trăirile mele nu sunt diferite de ale voastre într-un anumit punct. Dacă azi soarele s-a ascuns pentru mine, poate că va apărea mai târziu. Sau poate mâine. Știu asta și de aceea ridic fruntea, reevaluez situația, accept ce mi se întâmplă. Nu e nimeni vinovat. Cu ce ar ajuta dacă cineva e vinovat? Asta ar rezolva situația?
Vreți să știți secretul redefinirii mele de zi cu zi? Obișnuiesc să schimb câte un lucru mărunt ori de câte ori pot, să-mi „condimentez” gândirea, să citesc și să reflectez la cele citite și la cele întâmplate, să-mi pun întrebări, să înfrunt teama de a privi spre mine, înainte de a-i vedea pe ceilalți. Un pas mic poate schimba complet o viață. Pentru mine, unii dintre cei mai decisivi pași nu păreau cine știe ce la început: o alergare de 800 de metri m-a dus la alergarea unui maraton montan, șase luni mai târziu, de 42 km; cititul aproape zilnic mi-a salvat viața în moduri nebănuite; schimbarea alimentației, câte puțin, câte puțin, m-a ajutat la starea de bine generală; zâmbetele zilnice au constituit o sursă de fericire atât pentru mine cât și pentru cei din jur, plus o stare generală de bine și am trecut mai ușor peste greutăți; jocurile de rol, empatia, voluntariatul – toate au sădit o înțelegere mai realistă a lumii de lângă noi și m-au ajutat să nu uit niciodată că pot face bine oriunde și oricând.
Însă nu uit niciodată – ceea ce ne face azi să zâmbim, să privim cu speranță, mâine s-ar putea să ne zguduie toată încrederea și să ne dezgolească de toate credințele false. Dar oportunitatea bate mereu la ușă, oferindu-ne șansa s-o luăm de la capăt. A pune punct și a o lua de la capăt nu e o lașitate, e o lecție. Și lecțiile, filă cu filă, rescriu destine. Zi de zi.
