Poezia albastră

Ana Pop Sîrbu se află în perioada albastră a poeziei, asemenea pictorilor cantonați, pentru un timp, într-un cromatismsui-generis, pierduți în limitele acestuia, până la epuizare. Titlul ultimului său volum de versuri, Poesii, e nepretențios, neutru, cu fățișă raportare la etimon. ”Păcătuiește” doar prin înlocuirea lui z cu s. În fond, nimic nou sub soare. L-au ales și alți scriitori, aparține, așadar, unui fond comun al conștiinței poetice. Acest titlu o leagă și mai strâns de Poezie și, cumva, prin ricoșeu, de soarta receptărilor ei.

Poezia Anei Pop Sîrbu e ca un TGV care circulă prin Alpii sufletului, pe serpentine semantice, cu o viteză năucitoare. Stop-cadru. Flash-uri. Fotografii. Poezia existenței, sub toate formele ei, de la cele insesizabile, microgranulate, la cele care sar în ochi, flagrante. Poezie neomodernă, cu inserții baroce, contrapunctică. Existență contrapunctică. Poezia în care mama, figura mamei, se pierde ușor în albastrul celest. Anticiparea morții străbate cartea ca un cordon ombilical încă netăiat. Ultima pânză din povestea cromatică, însoțitoare, a Oanei Bolog-Bleich, închide în negru volumul, ca un voal greu, din materie neidentificabilă, densă. Ca un râs nebun de claun prins între mai multe lumi.

Ar fi interesant de aflat cum au fost scrise poemele din volumul Poesii, publicat la finele anului trecut. Plecând de la pânzele pictate înspre literatură, așa cum se practică adesea în arta plastică postmodernă, sau invers, de la poezie spre pictură, încercând o compatibilizare a poemelor cu mesajul pânzelor deja existente? În centrul volumului se află albastrul, culoare rece, a nemărginirii, a oniricului și a reveriei. Extragem doar câteva contexte în care culoarea predominantă a volumului sapă, direct sau indirect, în materia cuvântului poetic: E atât albastru-n jur.; Verdele devine albastru/ Și mușcă din rătăcirile mele.; Culoarea devenea un ospăț.; Pune puțin azur peste bătăile inimii/ Și împătură singurătatea.; Albastrul era ascuțit.; Inima mea e un scarabeu.; Ingenuă, albastră îmi părea melancolia.; Păsări neliniștite pictează pereții; Pânze albastre îi acoperă sufletul,/ Printre Rusaliile sihastre.

O poezie dezlănțuită, inepuizabilă, care vine din spațiul unei interiorități complexe, și se revarsă, în acest volum, în tonuri de albastru. Le-aș numi pe toate (dar multitudinea lor și, adesea, exoticele denumirimă fac să mă retrag, contemplându-le doar), pentru că le-am aflat pe toate, ca-ntr-o poveste cu personaje eterate, absorbite magic în țesătura tablourilor Oanei Bolog-Bleich. Există o compatibilitate stilistică între cele două dimensiuni, un realism magic care circulă nestingherit, între pictură și poem. Un fel de substanță vie, asemenea sângelui care circulă prin vene. Ana Pop Sîrbu simte că e necesar să se autolegitimează la tot pasul, alert.

De câte ori apare, tabloul e un câmp vizual apt de-a atrage, iremediabil, cuvintele alcătuitoare, din fiecare poem. Absorbția se produce acut, la vedere. Absorbția (ne)definită a cuvântului în culoare. Ut pictura poesis. O îngemănare fericită, cât istoria poeziei, am zice. Picturile se definesc prin albastru, dar și printr-o intensă căutare-n culoare, în orice culoare, mereu reluată, această căutare, ca un laitmotiv. Ființă albastră, adică visătoare, țesută-n materia cuvântului, Ana Pop Sîrbu se realcătuiește, cu fiecare poem, tot în logica unei culori tutelare. Albastru pur, în stare pură, sau albastru obținut prin aliaj ”poetic”, în perfectă strânsoare cromatică, alianță cu roșu, rezultând astfel nuanțele de mov. E o posibilă cale de pătrundere în noul volum de versuri al Anei Pop Sîrbu. O cale pe care înțelege să o aleagă, din start, chiar autoarea și bănuim că nu doar pentru a complica interpretarea sau, pur și simplu, pentru a da bine, ci dintr-o nevoie imperioasă de a-și atrage, în zariștea cuvântului scris, pictura, cu toate implicațiile ce derivă din acest ”efort”, din acest dublet sau aliaj intertextual.

O poezie cu program. O poezie care pare să sugereze constant că nu mai are timp. Alergată, gonindă, pe o platformă cu intersecții multiple. O poezie care nu-și permite niciun răgaz, nicio haltă. O poezie care gonește nebunește spre un Ceva, spre o zonă greu definibilă. Țesută într-o poezie mai mare, a zilei, a orașului, a casei, a lumii. Întreținută de un tonus permanent. Permanentizat. Autoarea își construiește viața vivace, efervescent, exuberant, pe însemnele poeziei și poezia pe firele vieții, unele subțiri, filigranate, altele grosiere, ca o funie de spânzurat. De la reflexul poetic al zilei, un fel de automatism din care autoarea nu se trezește decât pentru a-și contempla obiectul artistic, la o adâncă reflexivitate, care îngroapă, adesea, cuvântul în zona albastrului fără de sfârșit.

Poeta înregistrează, astfel, într-o poftă rar întâlnită de recuperare a dimensiunilor existenței, senzații, culori, amintiri, peisaje, păsări în zbor (pescăruși, porumbei) sau simple decoruri. Ana Pop Sîrbu e, de asemenea, o maestră a comparațiilor și a finalurilor de poem. Știe să frâneze, să se oprească la timp, să ritmeze, să întoarcă pe dos fraza poetică. Un exemplu, în acest sens, ar fi poemul Melancolie, în care ultimul cuvânt, firida, închide, asemenea unei chei, textul: Lași în urmă ceața,/ Neștiutele ape,/ Ultragiile,/ Firida.

Ana Pop Sîrbu posedă inteligența căutătorului de inedit. Gnomii din basm, fără chip, aici, trec în materia poeziei, mama e Timpul, cu majusculă, reflectată-n oglinzi, în spirale, în, poate, marginile zimțate ale fotografiilor vechi. Am spus gnomi, dar ar putea fi, după straie, arlechini sau paji. Pelerina, condurii, pantalonii bufanți, pălăria înaltă (de pelerin sau de băiat la curtea vreunui sultan), iar, în ultima pânză, claunul, îmbrăcat în roșu, situat în centru, ca-ntr-o nișă salvatoare, jonglând cu bile. Orice-ar fi, aceste ființe care nu-și arată fața integral duc povestea mai departe, uzând de simboluri deja consacrate, de scări fermecate, spiralate, uneori, de firide, de baloane sau bile colorate, de castele imaginare.

Titlurile poemelor, de cele mai multe ori, sunt substantive comune, care denumesc fel de fel de decupaje ale acestei realități. Lângă acestea, solemn, se așază stările interioare sau doar timpul, cu tristețile lui cu tot:spleen, solitudine, vacuitate, reverie, melancolie, elegie, solilocvii, timpul. Sunt, aproape toate, redenumiri ale stării de singurătate, sinonime poetice, parțiale. Un fel de deznădejde, un galop nebun după aflarea esenței.Altele sunt extrase din perimetrul muzicii: Muzica, jivină de toamnă, Muzică de cameră. Gavota sau menuetul ar defini mișcările acestei poezii, dar doar atunci când TGV-ul se transformă, preț de câteva clipe,-n caleașcă. Suitele lui Vivaldi întrețin, de asemenea, suflul creator. Alteori, titlul e un poem în sine: Noaptea se lipește de umerii mei.

Ultimele versuri ale volumului definesc perfect stilistica acestei poezii, aviditatea ei, starea de neajungere, de voluptate:Pe cutele auzului, pe sângele numelui,/ Pe armonia unei retorici nesățioase. Din acest punct de vedere, nesățios este lexemul-tampon, care deschide și închide cartea. Primele versuri sunau astfel: Iluzia, a șaptea oară nesățioasă./ Doar absența mai prinde contur.

Ce sunt și cum sunt cuvintele pentru această poetă? Reci, distante, oarbe, surde? Mai jos de râu/ Stăm singuri/ Și priponim cuvintele de ape./ Sunt reci. Ca umbrele serii.– spune poeta. Poemul Vacarm secund, cu trimitere, parcă, la ars poetica barbiană Joc secund, transcris integral, vorbește tot despre soarta cuvintelor în poezie: Cuvintele devin o fotografie minusculă./ Se multiplică, se sparg, se impun./ Culegi versurile din casa părăsită,/ Dintr-un vacarm secund./ Ființa lor e-o foaie din carte./ N-are văz. N-are auz.

Cronicile la volumul acesta de poezie ar trebui să fie, cred cu tărie, scurte, ultrascurte, pentru a nu asfixia progresia sensului polifonic, pentru a nu aduce rănire transferului permanent dintre culoarea poeziei și poeticitatea cromatismelor conținute de tablourile Oanei Bolog-Bleich. Acest parteneriat primează, el conține discursul despre ceea ce vrea să însemne. Își poartă,cu alte cuvinte, în marsupiu, interpretarea ideală. De fapt, un alt fel de interpretare nu ar face decât să dezechilibreze armonia întregului, să reteze din elanul creator, care nu încetează nici măcar la pronunțarea ultimului vers. Și, totuși, în chiar această secundă, mă încăpățânez să lansez idei despre poezie, despre starea de poezie. Despre albastru și rosturile iscate de această culoare, întinse pe suprafața unor cuvinte nesățioase.