In Memoriam Dinu şi Pia Pillat 95 de ani de la naşterea lui Dinu Pillat 100 de ani de la naşterea Piei Pillat (sora lui Dinu)

Dinu Pillat (1921-1975)

Dinu Pillat, nãscut într-o familie de artişti, cu un tatã celebru, a fost educat într-un spaţiu privilegiat de rafinament, culturã şi efervescenţã literarã, întâlnind încã din adolescenţã intelectuali de elitã, prieteni ai pãrinţilor sãi, care i-au devenit în timp şi lui apropiaţi precum Vasile Voiculescu, Ionel şi Lily Teodoreanu, Ştefan Neniţescu, Tudor Vianu, etc. Pe de altã parte, însã, el apãrea în societate ca “fiu al poetului”, la o vârstã la care şi-ar fi dorit sã fie recunoscut el însuşi, de sine stãtãtor ca personalitate lterarã. De aceea, deşi avea o coardã liricã autenticã, nu a evoluat, aşa cum spera tatãl sãu, sub steaua poeziei, ci s-a dedicat istoriei literare, prozei şi romanului. În adolescenţa şi tinereţea lui, umbritã de anii rãzboiului şi a cataclismelor sociale care i-au urmat, el vedea lumea ca pe o închisoare.
dinu-pillat-in-1975

În cele trei romane ale sale, scrise între 21 şi 36 de ani, Tinereţe ciudatã, Moartea cotidianã şi Aşteptând ceasul de apoi,, elanul fiinţelor care îşi încep viaţa pare sugrumat de instituţiile sociale: familia, şcoala, facultatea, serviciul, regimul politic, etc. Personajele tinere gãsesc cãi de evadare din realitatea sufocantã în visarea cu ochii deschişi (scrisul, cãlãtoriile imaginare), în credinţã (meditaţii asupra Calvarului lui Iisus în lume şi asupra triumfului sãu prin Înviere) dar şi în surogate menite sã dea o intensitate momentanã trãirii (lectura romanelor poliţiste, goana dupã ştiri senzaţionale, vizionarea la cinematograf a filmelor de acţiune, erotismul pasager). Sinuciderea şi experimentul anarhist sunt de asemenea cãi prin care parte din eroii ficţiunilor lui Dinu Pillat înţeleg sã-şi afle libertatea ultimã. Dacã primele douã soluţii antreneazã dimensiunea creatoare a minţii, apte sã transfigureze existenţa dându-i un sens înalt spiritual, iar cea de a treia se constituie într-un carpe diem iluzoriu, moartea provocatã, ca modalitate de ieşire din impasul existenţial, implicã tendinţele distructive ale unei gândiri nihiliste, care ignorã divinitatea fiinţei. Ceea ce a fãcut tânãrul romancier în aceste scrieri a fost sã punã în cumpãnã diversele alternative, sã le studieze şi sã le compare, lãsându-i cititorului libertatea opţiunii.

Este interesant de observat ce s-a întâmplat cu Dinu Pillat în perioada adevãratei lui captivitãţi dintre anii 1959 şi 1964, când detenţia l-a adus pe muchia prãpastiei dintre viaţã şi moarte. Dupã cum a mãrturisit apoi familiei, acolo el a trãit o triplã experienţã spiritualã, care a început prin asumarea unor vinovãţii numai de el ştiute. Nu a fost vorba de incriminãrile de care era acuzat de cãtre autoritãţile comuniste, ci de modul lãuntric în care s-a judecat pe sine, retrospectiv. S-a simţit acut rãspunzãtor şi pentru toţi cei care au fost arestaţi şi condamnaţi împreunã cu el, doar pentru simplul fapt cã îi erau prieteni. În al doilea rând, suferinţele şi cumplita umilinţã fizicã şi psihicã la care a fost supus, l-au dus la revelaţia cã i s-au dat atunci nu numai ca pedeapsã divinã pentru pãcatele lui ci şi pentru a se apropia în acel fel şi de a înţelege semnificaţia Patimilor lui Iisus. În sfârşit, în închisoare, el a descoperit prin rugãciune libertatea de a nu se mai teme de nimic. În mod paradoxal, încordãrii, prin care instinctul vital îşi poate asigura supravieţuirea în situaţii-limitã, i-a urmat o destindere sufleteascã, poate comparabilã cu flacãrã unei lumânãri arzând întunericul din jur. Înainte de a fi eliberat, dupã cinci ani şi jumãtate, i s-a dat sã semneze un pact de colaborare cu Securitatea, pact pe care l-a respins, spunând, dupã consemnarea din Arhivele CNSAS, cã pentru el Dumnezeu e suprema autoritate şi cã numai Lui i se va supune. În acelaşi timp, a împãrtãşit familiei faptul cã pentru el experienţa detenţiei a fost esenţialã şi cã dacã ar fi fost sã ia viaţa de la capãt, ar fi schimbat multe dar nu ar fi putut renunţa la ceea ce învãţase acolo. Pe de altã parte, vãzându-se liber, a descoperit cu frenezie frumuseţea intensã a fiecãrei clipe, iar viaţa, care înainte i se pãruse a fi un dat firesc al firii, a devenit un dar de nepreţuit.

În tinereţe Dinu privise viaţa “prin vitraliul literaturii”, gãsind o formã de eliberare prin compunerea, pe calea ficţiunii, a unor lumi paralele. Mai târziu însã, din perspectiva credinţei, a ajuns sã i se parã cã o asemenea manifestare artisticã era o formã de vanitate, De aceea, dupã detenţie, şi-a dãruit talentul istoriei literare, evocând şi scoţând la luminã personalitãţi reale, scriitori aruncaţi în uitare de cenzura comunistã, pe care în epoca de relativã destindere a anilor 70 i-a redat publicului cititor, prin studiile (Mozaic istorico-literar, 1969, Ion Barbu –micromonografie, 1969, Dostoievski în conştiinţa literarã româneascã, 1976) şi antologiile sale (Ion Pillat, Poezii 1967, M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, 1970, Ştefan Neniţescu, Ani, antologie de versuri, 1973, Ionel Teodoreanu, Pagini cu copii şi adolescenţi, 1973, O constelaţie a poeziei române moderne, 1974).

Pia Pillat (1916-2011)

Sora lui Dinu, Pia, a avut un destin diferit dramatic. Pe cât era fratele ei de introvertit, pe atât era ea de exuberantã, având un temperament rebel, o fire tumultoasã, trãind cu pasiune fiecare clipã. Moştenise de la tatãl ei talentul de scriitoare, de la mamã – un impecabil gust estetic şi artistic. La fel ca Dinu, începuse sã compunã încã din adolescenţã proze poematice, adunate într-un caiet sub titlul Fata cocorilor, dupã care a scris romanul Zilnic începe viaţa, manuscris confiscat la arestarea fratelui ei, şi pierdut pe totdeauna în beciurile Securitãţii.

2-coperta-4-pia-in-1967
Spre deosebire de fratele ei, care şi-a acceptat cu stoicism soarta, Pia a luptat cu îndârjire sã schimbe mersul lucrurilor. Mihai Fãrcãşanu, soţul ei, care era în anii 40 şeful Tineretului Liberal, fusese ameninţat cu moartea şi era urmãrit de Securitatea comunistã. În 1946, ea s-a fãcut luntre şi punte sã-l scoatã din ţarã şi pânã la urmã a reuşit, cu ajutorul unor prieteni, sã punã la cale pentru ea şi soţul ei o evadare riscantã cu un avion asupra cãruia s-a tras, în timpul decolãrii. Ajungând în Occident, au sperat amândoi sã poatã ajuta România din afarã, cu sprijinul disidenţei şi al Europei neafectate de ravagiile comunismului. La Londra şi în Statele Unite, au lucrat o vreme la posturile de radio Europa liberã şi Vocea Americii, strãduindu-se sã mobilizeze opinia publicã în favoarea ţãrii lor subjugate. Nu au izbutit. Erau liberi dar se simţeau captivi, departe de familie şi de o Românie care se scufunda. Deşi a reuşit sã-şi salveze soţul de la moarte, sentimentul de vinovãţie faţã de cei rãmaşi în ţarã a urmãrit-o pe Pia toatã viaţa.

Dupã stabilirea ei în Anglia, prin cãsãtoria ulterioarã cu medicul englez Anthony Edwards, Pia a început sã trimitã regulat pachete familiei, asigurându-le în acest fel subbzistenţa, iar mai târziu, în 1960, dupã ce Dinu a fost condamnat la 25 de ani, a iniţiat o chetã internaţionalã pentru rãscumpãrarea şi aducerea lui şi a noastrã în Occident. Iniţiativa ei nu s-a finalizat deoarece amnistia politicã din 1964 a pus capãt calvarului fratelui ei, pe care l-a revãzut în 1965, dupã o absenţã din ţarã de 19 de ani.

La îndemnul prietenei ei, Mary Whitehouse, Pia a povestit drama evadãrii ei şi a soţului ei din ţarã în romanul The Flight of Andrei Cosmin (Zbor spre libertate, în traducerea Marianei Neţ) a fost publicatã în Anglia în 1972, iar în România în 2006. Deşi promitea sã fie un best seller, romanul nu s-a bucurat în Anglia de publicitatea pe care ar fi meritat-o, deoarece Pia a refuzat categoric sã dea interviuri la radio sau sã aparã în emisiuni televizate, temându-se de eventualele consecinţe asupra familiei din România. A fost şi principalul motiv pentru care a semnat cartea sub pseudonimul Tina Cosmin. Ca şi fratele ei, care întors din închisoare, şi-a fãgãduit sã nu mai scrie niciodatã romane, Pia n-a perseverat, poate din aceleaşi raţiuni, în aceastã formulã literarã.

Pe de altã parte, Pia, aşa cum mãrturisea adesea, pãrãsise literatura în favoarea vieţii cãreia i s-a devotat cu fervoare. Singura formã constantã de scriere în care a perseverat pânã la capãt a fost corespondenţa ei cu familia din ţarã, Extraordinarele ei epistole, pe care le-am pãstrat cu sfinţenie, de-a lungul a zeci şi zeci de ani, stau mãrturie pentru sufletul ei de aur şi pentru marele ei talent de scriitoare. Cine citeşte volumul Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pagini din corespondenţa Piei Pillat cu familia, Ed. Humanitas, 2009, poate urmãri evoluţia acestei fiinţe unice care a descoperit în timp puterea eliberatoare a facerii de bine şi care a devenit o practicantã a altruismului creştin în traiul de zi cu zi. A lucrat mulţi ani ca voluntarã la Samariteni, o instituţie filantropicã de asistenţã socialã din oraşul Hereford, încercând sã ajute pe oamenii ajunşi în pragul mizeriei, al singurãtãţii şi chiar al sinuciderii. A izbutit sã salveze multe vieţi din naufragiul existenţial şi a alinat suferinţele celor aflaţi la capãtul puterilor. Îmi povestea cã acolo, la Samariteni, ascultând mãrturisirile oamenilor veniţi sã-şi afle vindecarea sufleteascã, ea a descoperit abisurile necercetate ale propriei sale fiinţe. Dãruindu-se cu nemãrginita ei generozitate cauzei celor loviţi de nenorocire, ea şi-a gãsit în acelaşi timp libertatea.

Şi Pia şi Dinu Pillat au lãsat în urma lor amintirea unei bunãtãţi şi cãlduri umane de nestins. Talentul de artist al fiecãruia a fost întrecut de harul iubirii cu care şi unul şi celãlalt i-au înconjurat pe cei de aproape şi pe cei de departe, iar lumina sufletelor lor arde şi azi în cei ce i-au cunoscut ca şi în cei ce i-au descoperit mai târziu în scrierile lor şi în mãrturiile rãmase.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *