Și, acum, ca-ntr-o pagină postmodernă, de promovare a licuricilor în lume, voi pune câteva întrebări: Ați stat vara pe prispa unei case vechi, de preferat la munte? Ați așteptat îndelung, cu nod în gât,cu șapca pe-o ureche, cu șosetele de lână ridicate până la genunchi, ivirea licuricilor? Eu i-am văzut, de vreo câteva ori, la Sasca Montană, înainte de renovarea casei. Tot acolo, în unele seri, am avut privilegiul să văd cum cerul se desface ca un cearșaf, cum devine, cu delicatețe, gravid și se-apropie de pământ, cum puzderie de stele, mici, mari, palide, orbitoare, îi brăzdează discret, orchestral, ireal, obrazul suav, eclipsând realitatea.
Ființe irepetabile, licuricii se arată cu zgârcenie privitorului. Licuricii așezați sub două bucăți de lemn încă verde, tăiat pentru lunile de iarnă, poate prea devreme, poate prea adânc, iradiază bucurie în flash-uri. Licuricii din acoperiș, ochi la pândă. Licuricii din scoarța bradului tăiat de la jumătate în sus, de vecini cu inimă mare, care se gândeau să nu cadă-ntr-o noapte peste casa lor, s-o facă praf. Licuricii adunați ciorchine peste umărul fetiței care citește din Rowling în semiobscuritate. Privitorul sau, mai bine zis, contemplativul, se mulțumește cu mirarea: ”Uite, au venit iarăși licuricii!” Nu cred să-i fi cântat (îndeajuns) poeții, să le fi înscris numele în versuri celebre. Îmi infirmă temerea, brusc, Arghezi.”Ţi-aş fi pus, ca să nu suferi,/ Pleoape smulse de la nuferi,/ Ochi câte un bob de rouă,/ Licurici în lună nouă.”; Singură cu-aureolă/ În imperiul de urzici,/ Cum te cheamă? Luciolă?/ Sau te cheamă Licurici?” Ei nu au viață de exhibat, ca liliacul, animal ciudat, cu aripi de cauciuc umed, despre care se spune că, dacă intră în părul adolescentelor, cam pe la miezul nopții, e semn rău. Ei, licuricii, apar și dispar. Când e cald până-n zori, când ziua se varsă-n salopetele amurgului, pe furiș. În iunie, iulie, mai puțin în august. Dacă n-au formă vizibilă, nu pot fi descriși. Dacă nu pot fi descriși, ei, licuricii, nu există. Sunt părelnici. Fantomatice apariții. Nu țârâie ca greierele. Nu provoacă daune materiale ca lăcustele. Nu macină culturi. Nu împrăștie substanțe toxice. Diafana lor lumină ne face să devenim contemplativi, să îngenunchem în fața nimicului. Să adulăm atotputernicia clipei.
Ah, în ce patetism de duzină ne încadrăm, iremediabil! De dragul unei opriri, a unei halte în lumea lipsită, parcă, de dimensiuni, de putere, de spirit, în lumea fără glas, candidă și repetitivă, ca sunetul în coarda viorii. Luciola. Și ce minune când surprinzi, în aceeași seară, mersul gândacului negru, de câmpie ori de munte, pe coloana casei cu pridvor, marșul stelelor pe bolta cerească, anesteziantă imagine, disperata țâșnire a liliacului din tenebroase unghere și, mai presus de toate, lumina fosforescentă a insectei care nu-și arată defel platoșa. Insecta luminii.