Un om & imagini în mișcare

Dacă pentru ceea ce ar putea să însemne cunoașterea în amănunt a lui Jules Verne – omul & opera! – ar exista, cum la karate sau la judo, diverse centuri, omul despre care este vorba aici, în acest text, ar fi un candidat serios la centura neagră. Și, odată ce am spus asta, este musai să menționez că aceasta este numai una din multe sale calități care îl fac să fie o prezență aparte și un om rar, în sens bun.

„Marele Jules Verne mi-a deschis pofta de a vedea” – spune acest om.

Omul acesta mai spune așa – și o și scrie într-o carte: „viața văzută prin ochii unui om poate fi un reportaj nemaipomenit, chiar dacă nu se termină întotdeauna cu happy-end. Și știți de ce? Pentru că nimic nu este complet alb sau complet negru. Nici oamenii, nici măcar pătrățelele pe care ne mișcăm, pioni ai sorții pe Marea tablă de șah.”

Omul spune așa despre ceea ce crede el că este un reportaj – și nu cred că spune deloc rău: „un reportaj înseamnă în genere (cred eu), un summum de imagini luate în mișcare, dar nu mișcate”

Omul acesta se numește Ovidiu Forai. Ne știm de un timp – deja de mult timp. Îl prețuiesc foarte mult – și pentru ce e ca om și pentru ce face și cum face în jurul său. Sînt subiectiv , prin urmare, în acest mic text – şi îmi face enorm de mare plăcere să fiu, aici, subiectiv.

Cred că, pînă la un punct, dar nu definitiv, nu la modul absolut, o carte a cuiva drag poate fi un bun substitut pentru acesta. În sensul acestei idei, am petrecut, de curînd, cîteva ceasuri bune, prețioase, de mare calitate cu volumul lui Ovidiu Forai. A fost aproape ca și cum l-aș fi auzit vorbind – el este și un foarte bun povestitor. Și, aproape auzindu-l „vorbind” prin această carte, m-am simțit foarte bine.

forai

Cartea se numește Viața ca o tablă de șah. A apărut la editura Brumar, cu ceva vreme în urmă. În 2008, mai precis. Dar acest fapt nu este un minus; este, cel mult, un amănunt de ordin statistic. Viața ca o tablă de șah este o carte de reportaje – una scrisă de un om, un om de o mare generozitate și bunătatea. De un om care a ales, alintîndu-se, ca motto pentru acest volum vorbele lui Albert Einstein: „nu am nici un talent anume. Sunt doar extraordinar de curios”. Cu prietenie și cu toate convingerea spun că Ovidiu Forai firește că exagerează (ca să invoc titlul unui volum al editorului acestei cărți, Robert Șerban). El e mult mai mult – nu e „doar curios”.

 

Cînd scrie reportaje – cum este cazul cu volumul de față -, Ovidiu are, formula nu îmi aparține, dar cred că este și potrivită și frumoasă, ochi de muscă. Are, adică, un fel de a privi – și de a scrie sub comandamentul riguros al acestui fel de a privi – din foarte multe și, adesea, neașteptate unghiuri. Între aceste neașteptate perspective – la loc de cinste: o privire firească, o privire de om care iubește policolorul vast al vieții (mai ales, aş zice, nuanţele ei) și, este esențial aceste detaliu, griul democrației!

 

Ovidiu scrie, și aceasta se vede foarte clar cînd face reportaj, din perspective inclusiviste: veți găsi în textele lui multe intersecții, veți găsi referințe care trimit la o tonică și firească interdisciplinaritate. Și nu invoc doar pentru feng-shui-ul textului această idee a intersecției fertile. Cred așa: că, dacă, printr-un miracol al istoriei, ceea ce a fost splendid și bun în Imperiul Austro-Ungar s-ar fi menținut, astăzi, Ovidiu Forai ar fi putut să fie – căci are toate datele pentru aceasta – unul dintre cronicarii de vază ai acestei istorii alternative.

 

Pentru că Ovidiu Forai are ochi să vadă și ca un copil, și ca un om mare care este în stare să pună în joc o curiozitate și o atenție deosebite; are ochi să înțeleagă și complexitatea vieții, și dincolo de alb-negrul acesteia la care, sărăcind-o teribil, o supun diverse apucături analitice; are ochi să vadă și intersecțiile, dar și conjuncțiile de cursă lungă dintre diverse etnii, timpuri, istorii.

 

Să mai spun încă ceva: am jucat fotbal împreună, ba chiar – prietenește – și unul contra celuilalt. Ovidiu are un șut formidabil, un plasament și o atenție redutabile și o plăcere imensă de a juca. Dar nu driblează de regulă, cînd joacă fotbal, din gleznă, pe spații mici. Cînd scrie, este foarte bun în ceea ce face și pe spații mici și pe spații mai mari. Nu doar bun – ci foarte bun!

 

P.S. Te salut, Ovidiu! Și te mai salut  încă o dată și cu salutul nostru – unul al cărui înțeles pînă la capat îl pricepem doar noi doi: haide, domnle, se vede că te pricepi!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *