iñera a riscat. Le-a oferit muncitorilor şansa de a alege: fie rămâneţi cu vechiul sistem pay-as-you-go, fie optaţi pentru noul Cont Personal de Pensii. El a insistat, şi-a făcut apariţia cu regularitate la televiziune pentru a-i încredinţa pe muncitori că „nimeni nu vă va lua cecul de la mama mare” (din vechiul sistem de pensii de stat). Şi s-a ţinut tare, refuzând sistematic şi cu sarcasm propunerile ca sindicatele naţionale, şi nu muncitorii individuali să fie cei răspunzători pentru alegerea membrilor din AFP-uri. În cele din urmă, pe 4 noiembrie 1980, reforma a fost aprobată, devenind funcţională, la sugestia perversă a lui Piñera, din 1 mai, Ziua Internaţională a Muncii, anul următor. Reacţia populaţiei a fost plină de entuziasm. În 1990, mai bine de 70% dintre muncitori optaseră pentru sistemul privat. Fiecare a primit un nou carnet făţos în care erau înregistrate şi contribuţiile, şi profiturile investiţiei. La sfârşitul anului 2006, în jur de 7,7 milioane de chilieni aveau un Cont Personal de Pensii; 2,7 milioane aveau şi asigurări private de sănătate, prin aşa-numitul sistem ISAPRE, care le permitea muncitorilor să renunţe la sistemul asigurărilor de sănătate de stat pentru sistemul privat. Deşi nu pare chiar o revoluţie, împreună cu reformele implementate sub Pinochet inspirate de la Chicago, a fost totuşi o revoluţie mai mare decât tot ce plănuise marxistul Allende în 1973. În plus, reforma a trebuit implementată într-un moment de extremă instabilitate economică, consecinţă a deciziei proaste din 1979 de a raporta moneda naţională la dolar, tocmai când dragonul inflaţiei părea să fi fost ucis. Când, la scurtă vreme, rata dobânzii în Statele Unite a crescut, presiunea deflaţiei a aruncat Chile într-o recesiune care ameninţa să provoace şi deraierea expresului Chicago-Harvard.
În 1982, economia s-a contractat cu 13%, părând să-i răzbune pe criticii de stânga ai „tratamentului-şoc” al lui Friedman. Abia spre sfârşitul lui 1985 s-a putut considera că acea criză a trecut. În 1990 s-a văzut limpede că reforma a fost un succes: reforma sistemului de asigurări era responsabilă de jumătate din valoarea reducerii cheltuielilor guvernamentale de la 34% din produsul intern brut la 22%.
A meritat? A meritat imensul pariu moral al băieţilor de la Chicago şi Harvard care s-au aventurat în cârdăşie cu un dictator militar criminal şi torţionar? Răspunsul depinde dacă ne gândim sau nu că aceste reforme economice au ajutat la netezirea drumului spre o democraţie sustenabilă în Chile.
