Ceea ce a început ca un amplu sistem de asigurări a devenit pur şi simplu un sistem de taxare, prin care contribuţiile de azi sunt folosite pentru plata ajutoarelor sociale de azi, şi nu crearea unui fond acumulativ în vederea folosirii sale ulterioare. Acest sistem pay-as-you-go a înlocuit principiul economisirii, devenind un drept… [Dar această abordare] e înrădăcinată într-o falsă concepţie asupra comportamentului uman. Acest sistem distruge, la nivel individual, legătura dintre contribuţii şi beneficii. Cu alte cuvinte, dintre efort şi răsplată. Oriunde s-a întâmplat asta la scară amplă şi pentru lungi perioade, rezultatul final a fost un dezastru.
Între 1979 şi 1981, în calitate de ministru al Muncii (şi mai apoi de ministru al Minelor), Piñera a creat un sistem absolut nou de pensii în Chile, oferindu-i oricărui muncitor şansa de a opta pentru renunţarea la pensia de stat. În loc să plătească un impozit pe venit, putea să pună aceeaşi sumă (10% din salariu) într-un Cont Personal de Pensii, care să fie administrat de companii particulare competitive cunoscute sub numele de Administradora de Fondos de Pensiones (AFP-uri). În momentul în care ajunge la vârsta pensionării, cel care a participat la acest fond îşi poate retrage banii şi-i poate folosi pentru a-şi cumpăra o rentă viageră; sau, dacă doreşte, poate lucra mai departe, contribuind la acel fond în continuare. În afară de pensie, planul includea şi o primă de asigurare de viaţă şi de invaliditate. Ideea era de a-i da muncitorului din Chile sentimentul că banii pe care i-a pus deoparte constituiau propriul său capital. După cum spunea Hernán Büchi (care l-a ajutat pe Piñera să redacteze legislaţia de asigurări sociale şi apoi s-a ocupat de implementarea reformei în domeniul asistenţei medicale), „programele de asistenţă socială trebuie să includă şi unele stimulente pentru efortul individual şi pentru ca, treptat, oamenii să devină responsabili pentru propriul destin. Nu e nimic mai inutil decât programele sociale care încurajează parazitismul social”.
