Pentru că şi-a oferit sfaturile, Friedman s-a trezit criticat de presa americană. La urma urmelor, acţionase în calitate de consultant al unui dictator militar care era responsabil de executarea a mai bine de două mii de comunişti autentici sau doar bănuiţi şi de torturarea altor aproape 30.000. New York Times spunea: „Dacă teoriile de economie pură de la Chicago pot fi exportate în Chile doar cu preţul represaliilor, autorii acestora ar trebui să simtă şi ei o oarecare responsabilitate?”.
Însă rolul oraşului Chicago pentru noul regim a însemnat mai mult decât o singură vizită a lui Milton Friedman. Începând cu anii 1950, a existat un flux permanent de tineri economişti străluciţi din Chile care studiau la Chicago, în cadrul unui program de schimburi culturale cu Universidad Católica din Santiago, iar aceştia se întorceau în ţară convinşi de necesitatea echilibrării bugetului, supravegherea strictă a masei monetare şi liberalizarea comerţului. Aceştia erau aşa-numiţii „băieţi din Chicago”, infanteriştii lui Friedman: Jorge Cauas, ministrul de Finanţe al lui Pinochet şi mai târziu „superministrul” Economiei, Sergio de Castro, succesorul său ca ministru de Finanţe, Miguel Kast, ministru al Muncii şi mai apoi şeful băncii centrale, şi cel puţin alţi opt specialişti care au studiat la Chicago şi apoi s-au întors să-şi slujească guvernul. Încă înainte de căderea lui Allende, aceştia au conceput un program de reforme cunoscut sub numele de El Ladrillo „Cărămida”), din pricina grosimii manuscrisului. Dar cele mai radicale măsuri vor fi iniţiate de un student al Universităţii Catolice care a optat să studieze la Harvard, nu la Chicago. Ceea ce avea acesta în minte a fost cea mai mare provocare la adresa statului asistenţial din toată acea perioadă. Thatcher şi Reagan au apărut mai târziu. Reacţia împotriva statului asistenţial a pornit din Chile.
Pentru José Piñera, care avea exact 24 de ani când Pinochet a preluat puterea, invitaţia de a se întoarce de la Harvard în Chile a fost o dilemă dureroasă. Nu-şi făcea nici un fel de iluzii asupra naturii regimului lui Pinochet. Totuşi a socotit că, în felul acesta, avea ocazia de a pune în practică ideile care i se conturaseră în minte chiar de la sosirea sa în New England. În concepţia lui, cheia era nu doar reducerea inflaţiei, ci şi dezvoltarea legăturii dintre drepturile asupra proprietăţii şi drepturile politice, care constituise miezul experimentului de succes al democraţiei capitaliste din America de Nord. Piñera credea că nu se putea realiza asta decât prin modificarea radicală a statului asistenţial, începând cu sistemul pay-as-you-go de finanţare a pensiilor de stat şi a altor beneficii. Concepţia lui era următoarea:
