Marele îngheţ
În 1976, un profesor mărunţel de la Universitatea din Chicago a câştigat Premiul Nobel pentru economie. Reputaţia de economist a lui Milton Friedman se baza, în mare măsură, pe revigorarea ideii că inflaţia era determinată de creşterea excesivă a masei monetare. După cum am văzut, a fost coautor la probabil singura carte importantă despre politica economică a Statelor Unite din toate timpurile, în care Rezervele Federale sunt sever învinovăţite pentru Marea Depresiune. Însă problema care îl preocupa la mijlocul anilor 1970 era: ce a determinat eşecul statului asistenţial? În martie 1975, pentru a găsi răspuns la această întrebare, Friedman a luat avionul şi s-a dus de la Chicago în Chile.
Cu doar optsprezece luni înainte, în septembrie 1973, tancurile huruiau prin capitala Santiago pentru a înlătura guvernul preşedintelui marxist Salvador Allende, a cărui încercare de a transforma Chile într-un stat comunist a dus la un total haos economic şi a fost nevoie ca parlamentul să ceară armatei să intervină şi să preia puterea. Avioane cu reacţie au bombardat Palatul Prezidenţial Moneda, atac urmărit de la balconul clădirii Hotelului Carera din apropiere de către adversarii lui Allende, care sărbătoreau evenimentul cu şampanie. În interiorul palatului, preşedintele în persoană se lupta fără nici o umbră de speranţă cu un AK-47, cadou de la Fidel Castro, omul pe care căuta să-l imite. Când tancurile s-au îndreptat spre el, Allende a înţeles că totul se terminase şi, încolţit în încăperea care-i mai rămăsese din refugiul său, s-a împuşcat.
Lovitura militară a sintetizat criza postbelică a statului asistenţial din întreaga lume şi a marcat o alternativă ireconciliabilă între sisteme economice rivale. În situaţia în care capacitatea de producţie se prăbuşise şi inflaţia făcea ravagii, cu un sistem universal de beneficii şi pensii de stat, Chile a intrat în faliment. Pentru Allende, răspunsul la problemele economice a fost un marxism desăvârşit, o naţionalizare de tip sovietic a întregii vieţi economice. Generalii şi susţinătorii lor ştiau doar că erau cu totul împotriva acestuia. Şi atunci ce voiau aceştia, câtă vreme era limpede că un statu-quo era nesustenabil? Şi acum intră în scenă Milton Friedman. Pe lângă numeroasele conferinţe şi seminare, a petrecut şi trei sferturi de oră cu noul preşedinte, generalul Pinochet, iar apoi i-a pus pe hârtie o evaluare a situaţiei economice din Chile, îndemnându-l să reducă deficitul guvernamental, pe care îl considera cauza principală a inflaţiei imense, iar apoi să menţină o rată anuală a inflaţiei de 900%. La o lună după vizita lui Friedman, junta militară a anunţat că va opri inflaţia „cu orice preţ”. Regimul a tăiat cheltuielile bugetare cu 27% şi a ars imense grămezi de bancnote. Însă Friedman oferea nu numai terapia de şoc verificată a masei monetare. Într-o scrisoare adresată lui Pinochet, trimisă după întoarcerea sa la Chicago, argumenta că această problemă a inflaţiei începuse „din cauza tendinţelor spre socialism apărute cu patruzeci de ani mai înainte şi care au dus logic – şi îngrozitor – spre acea culme a regimului Allende”. După cum avea să-şi amintească el mai târziu, „linia generală pe care am adoptat-o… era aceea că dificultăţile prezente cu care se confruntau apăruseră aproape în totalitate din cauza politicii orientate timp de patruzeci de ani spre colectivism, socialism şi stat asistenţial…”. Şi-l asigura pe Pinochet că „lichidarea inflaţiei va duce la o rapidă expansiune a pieţei de capital, care va facilita în mare măsură transferul întreprinderilor şi activităţilor care se mai află în mâna statului spre sectorul particular”.
