Interviu CEZAR IOAN: Vinul este singura fiinţă vie lichidă

Dialog exclusiv Lapunkt între Cezar Ioan şi Cristian Pătrăşconiu

De ce, dintre toate licorile – poate în afară de apă, deşi aceasta nu e o licoare alcoolică – despre vin se formulează cele mai multe atribute şi caracterizări? De unde pasiunea aceasta de a descrie acest lichid?

Odată ce omul şi-a rezolvat problema hranei zilnice şi a adăpostului, următorul pas, în toate culturile, a fost să găsească o substanţă care să îl ajute să evadeze din realitate. Iar vinul este una dintre aceste metode – aş spune că una privilegiată. Nu doar astăzi încercăm să definim vinul, să îl lăudăm, să îl aproximăm – pornirea aceasta este foarte, foarte veche. Iar vinul, în sine, a fost un produs complex de la bun început. Dintre substanțele care te ajută să ieşi din tine este, în orice caz, unul dintre cele mai complexe. Vinul nu este o plantă pe care o culegi şi o fumezi. Nu! La origine, bobul de strugure avea doar 2-3 mm în diametru – iar ca să ajungă la mărimea de astăzi, oamenii a trebuit să investească multă atenţie, muncă şi inteligenţă. Selecţie repetată de plante, cultura multianuală şamd. Vinul implică foarte multe achiziţii tehnologice – şi acestea, fie şi într-un sens larg, sunt de fapt achiziţii culturale. Vinul este prin excelenţă un lichid cultural – şi nu cred că este o exagerare prea mare să formulez în aceşti termeni.

Era iniţial o liană…

Da. Vitis silvestris, din care, cu ajutorul atenţiei, muncii şi inteligenţei oamenilor, s-a dezvoltat „vitis vinifera”.

Mii de ani ca să faci aşa ceva – să faci din liana sălbatică ceva care să dea altfel de boabe de struguri şi, de aici, vin – se spune.

Ceva de genul acesta. Nu este deloc o băutură obişnuită. Berea, care e şi ea destul de veche, nu implică o atît de elaborată stăpînire a tehnologiei. La bere ai la bază un produs agricol – din el, cu un efort nu mic, dar nici atît de mare precum e cazul cu vinul, obţii în cele din urmă berea. Dar la vin e altceva – e cultură, e achiziţie pas cu pas, e atenţie, e răbdare și continuitate pe același teren. Pentru vin trebuie să munceşti enorm. La bere, materia primă poate să vină de oriunde, la vin nu: nu poți abandona după doi ani o vie, să replantezi în altă parte și în anul următor să obții recoltă de struguri. Chiar şi astăzi se spune depre viţa de vie că ea nu are stăpîni – are sclavi!

E probabil să mai fi fost un motiv – nu foarte evident astăzi – care să fi susţinut o apreciere aşa de înaltă de care s-a bucurat vinul: era şi o băutură antiseptică. Prin conţinutul său de alcool, vinul este un dezinfectant. Or, rănile războinicilor – ale celor greci, bunăoară – se ungeau cu ulei, dar înainte de asta se dezinfectau cu vin.

Şi, la fel, sub aspectul acesta pragmatic, vinul – spre exemplu în miez de iarnă – aduce o rezervă de energie semnificativă. Rezerva aceasta de energie era un bun pe care îl poţi lua cu tine şi pe care îl poţi vinde oricui; are o valoare în sine!

Plus că vinul transmite marca unui loc, specificul unei regiuni. El transmite ceva relevant despre acel loc. Ei, însumate, toate acestea nu mă duc pe mine decît la concluzia inevitabilă că vinul este o valoare foarte puternică, că vinul are o valoare foarte puternică în sine. Şi de aceea se şi poartă atît de multe discuţii în jurul lui.

Ai o definiţie sau o caracterizare pentru vin care, în ierarhia personală, se detaşează de toate celelalte posibile?

Da, e ceva, un citat pe care mi l-am însuşit şi care, în orice caz, îmi place foare mult. Îi aparţine unui italian care a făcut revoluţie şi reformă în vinul american și chiar mondial – Robert Mondavi. El spune aşa: “vinul, pentru mine, este familie şi prieteni; este căldura spiritului şi arta de a trăi”. Cred că e o formulă foarte acoperitoare şi subscriu la ea. Este aşa cum o gîndesc şi eu, mă regăsesc perfect în aceste vorbe.

Cea mai umană băutură

Cum se face că vinul a trecut aşa de uşor în cultură? Sau, nu neapărat aşa de uşor – ci aşa de mult în cultură?

Nu cred că există o băutură alcoolică, sînt sigur de fapt de asta, care să aibe o biografie şi o bibliografie mai ample, mai consistente decît este cazul cu vinul. E o băutură de cursă lungă – probabil că, pentru multă vreme, între alcooluri, între băuturile care te fac să ieşi din tine, a fost singura. Are o valoare în sine, are rost şi rol medical, terapeutic. Şi, mai mult: vinul face, cum să zic, legătura între orizontală şi verticală. Probabil că aşa s-a întîmplat şi prima trecere în cultură – la cei vechi – cînd, ŞI cu ajutorul vinului, se putea ieşi din tine… Apoi, nu mai vobesc despre ce înseamnă în creştinism vinul – este un element fundamental. Este parte din rituală – este „sîngele lui Hristos”.

Şi el rămîne în cultură pînă azi – chiar şi după ce apar alte băuturi alcoolice. Are, este drept, un avans de istorie – dar şi azi vinul este, rămîne regele.

Spre deosebire de celelalte băuturi, vinul este o parte a mesei. Şi aşa a fost din cele mai vechi timpuri. Nu e ceva care se adaugă unei mese, ci e de acolo, e de pe masă, dintre componentele fundamentale ale mesei – pentru cei care-l consumă, evident… Risc şi spun că, fiind un agent al moderaţiei (un fel de medie între tărie şi bere), vinul este probabil cea mai umană băutură, cea mai apropiată băutură de condiţia umană. Vinul e şi calea de mijloc, şi compromisul rezonabil, şi instrumentul moderaţiei alcoolice.

De ce e nevoie pentru a înţelege vinul?

Aici trebuie să recunosc că am o problemă. Eu mă ocup în mod profesionist de vin – sau cu vinul – de aproape 16 ani. Şi, pe măsură ce aflu mai multe despre vin, îmi dau seama că acest proces de învăţare despre vin nu se va termina niciodată. Cu cît aflu mai multe despre vin, cum se spune, cu atît ştiu mai puţine!

Mai e ceva – eu fac o revistă despre vinuri şi pentru ca revista aceasta să “ajungă” la cît mai multă lume, trebuie să spunem despre vin într-un limbaj cît mai simplu, pentru a transmite ceea ce am aflat. Nu e deloc simplu; adesea e foarte provocator, dar nu e deloc simplu.

Fracturile vinului

Revenind: de ce e nevoie ca să înţelegi vinul? Nu cred că există o cale, doar o singură cale, de a înţelege vinul. De pildă, poţi să ai nevoie fie de o istorie în familie – aşa cum sînt familiile pe care noi le considerăm tipice din Italia. Pur şi simplu, e o „afacere de familie” – şi cunoaşterea vinului se transmite din generaţie în generaţie, cu imens de multă practică. Să îi spunem – forţa tradiţiei: poţi ajunge la cunoaşterea vinului împărtășindu-te din tradiţia lui. Nu în plan teoretic, ci cît se poate de practic.

La noi, astăzi, în România, e ceva diferit – şi interesant de studiat. La noi au existat două perioade de „mari fracturi” pentru vinul nostru. Una a fost simultană cu tot restul Europei cultivatoare de viţă de vie: mare filoxeră de la finele secolului al 19-lea. Asta a distrus aproape în totalitate viţele de vie. Noi nu am fost la acea vreme la vîrful cercetării tehnologice – şi drept urmare, atunci, în România s-au plantat foarte mulţi hibrizi. Pe de o parte, asta a provocat pierderea unor foarte importante tezaure de soiuri  vechi româneşti. Pe de altă parte, ceea ce s-a plantat, pentru a evita filoxera, a dus la o scădere a calităţii vinurilor produse. De pe atunci s-a şi încetăţenit obiceiul de a face şpriţ – iar asta nu e chiar vin, e o „democratizare” a vinului, o devalorizare a lui.

A doua fractură a fost reprezentată de cei 45 de ani de comunism. Și pentru vin, comunismul a fost un masacru al valorilor. Pentru vinul decent, de calitate rezonabilă, vreau să spun.

Dar povestea crizei vinului nu s-a terminat odată cu căderea comunismului; nu e aşa de simplu să repari ceea ce s-a stricat, cu voluptate şi iresponsabilitate, vreme de decenii. După 1989, au urmat aproape 20 de ani în care percepţia publică a vinului nu a fost cea meritată: cel mai adesea, era văzut că fiind „băutura părinţilor noştri din comunism care nu ştiau despre ce e vorba ori n-aveau acces la altceva…” (poate ne amintim cozile la bere, care avea termen de garanție de cel mult 11 zile și se găsea greu; poate ne aducem aminte cum a dispărut vodka rusească din galantare, cum whisky-ul devenise valoros ca șpagă…). Așa că după ’89 lumea a dat năvală spre bere la doze metalice lucitoare, aurii, și pe tării care înainte lipsiseră – whisky-ul ca marcă de prestigiu social, bunăoară. Dar mai ales pe bere – ea a devenit băutura cool, băutura aspiraţională, dacă putem să spunem aşa. Iar vinul, pentru aproape două decenii, a rămas băutura bunicilor, băutura trecutului, aşa-zicînd; o licoare învechită, dar nu într-un sens nobil, ci în sensul în care făcea parte dintr-un trecut pe care ne chinuiam să îl depăşim. A fost o mare eroare, de fapt. Pentru că vinul nu e o băutură învechită: vinul bun este, deopotrivă, vechi şi nou! Pentru că vinul e viu. Vinul adevărat.

Dar cred că în ultimul deceniu – nu cred, sînt sigur de asta, de fapt – vinul cunoaşte la noi un reviriment spectaculos. Inclusiv printre tineri – generaţia care acum are 30 de ani a început din nou să bea vin. „Bătrînul” vin este redescoperit de tineri, şi de tineri! Cred ca la noi berea şi-a atins vîrful; şi, la fel, şi tăriile. Şi cred că viitorul e al vinului!

Dacă treci în viteză cu scuterul printr-un muzeu de pictură, nu poți spune că l-ai vizitat.

E nevoie de studii ca să înţelegi vinul?

Nu neapărat. Dar e nevoie de atenţie, de deschidere a minţii. Ca să înţelegi vinul e suficient să ai deschidere ca să guşti vinul, sau vinurile – atunci, cînd ai acceptat să guşti, cred că eşti deja „pe drum”, cum se spune.

Vinul este doar o chestiune de „natură” sau e şi una de „cultură”?

În mod cert, de cultură. În mod cert, nu exclude cultura. El e în mod fundamental o chestiune de cultură – de la valoarea sa economică (vinul e întotdeauna mai mult decît valoarea alcoolului din el), pînă la, ştiu eu?, cum e „cîntat” vinul.

Apoi, vinul, ziceam şi mai înainte, vine de undeva. El transmite, celui care ştie să se uite, o informaţie despre locul său de naștere. Și are spectacol, are trandreţe, are delicateţe a aromelor.

A propos tot de acest unghi, care trimite la o cultură a vinului, dar şi la o perspectivă culturală asupra vinului: vinul bun este cel făcut în vie sau via nu este suficientă pentru a avea un vin bun?

Via este obligatorie. Este condiţia esenţială pentru ca un vin să fie bun – sau, hai să zicem, condiţia obligatorie. Necesară, însă nu suficientă: nu poţi să faci un vin bun fără vie; ca să faci, însă, un vin bun, e nevoie de o tradiţie sau, mai exact spus, de o ştiinţă. De o ştiinţă de a face vin. În primul şi în primul rînd este vorba despre o ştiinţă aparent măruntă, agricolă – lucrurile încep, pentru un vin bun, de la îngrijirea viei, de la a gusta bobul de strugure şi a-ţi da seama cînd e suficient de copt pentru ca să dea un vin bun, în cele din urmă. Asta s-a transmis, pînă de curînd, odată cu laptele supt la sân, cum se zice – din om în om, din generaţie în generaţie, din familie în familie. Dar acum poţi învăţa să apreciezi cum trebuie un strugure bun şi de la şcoală – mergi la Chimie alimentară sau Horticultură şi înveţi care-i sunt parametrii optimi, exprimați matematico-chimic, în anumite tabele cu cifre. A propos de această bifurcaţie – ştiinţa care vine din tradiţie şi ştiinţa care vine de la universitate -, eu nu cred că, la pretenţiile consumatorilor de vin bun de azi, e suficientă doar ştiinţa dobîndită „în universitate”. Diferenţa se face „în mic” – în ce ai primit cîndva, ca un fel de secret de familie, sau în condițiile specifice unei zone. Aici apar diferențele dintre vinurile obișnuite și cele deosebite.

Trebuie să demitizăm legenda vinului de ţară, prin urmare? Mai ales a vinului de ţară din România?

Da, categoric da. În special a vinului de ţară din România! În cei 45 de ani de comunism, dar şi în haosul care a urmat în ceilalţi 10-15 de după căderea comunismului, obiceiul de a face un vin bun „la ţară”, vin de-al nostru „din popor”, în crama omului de la ţară, s-a pervertit teribil de mult. Trebuie să trecem dincolo de ceea ce azi, de regulă, se înţelege prin „vin de ţară”. Sigur, există excepţii care vor contrazice perspectiva mea, pe unele dintre ele le cunosc şi eu – dar ele sînt, totuşi, puţine. Am trecut, împreună cu colegii mei, am refăcut „Drumul vinului” – de la Valea Călugărească la Focșani: am cumpărat vin de ţară, cred că vreo 15 diferite, şi l-am dus la laborator. Ei, din astea 15, unul singur era „cît de cît” apropiat de ceea ce ar trebui să însemne un vin decent (arome, nivel alcoolic, aciditate, extract).

Există încă o prejudecată – ea este marcată de o vorbă a lui Fănuş Neagu, care a făcut mult rău vinului cu vorba asta! – cum că la noi „vinul trebuie să fie mult, alb, sec, rece şi pe gratis”. Alte valori nu erau menționate în vorba asta, care din păcate s-a propagat până la a deveni, pentru mulți, sungurul lucru pe care l-au știut vreodată despre vin. Dar nu e chiar aşa!

Şi, legat tot de prejudecăţi, vreau să spun că vinul vechi nu e neapărat bun.

Corect!

Mulți păstrează cîte o sticlă de vin vechi în camera de oaspeţi şi, dacă o desfac după vreo zece ani, vor găsi un oţet în ea. Pentru că în camerele obișnuite nu există condiţiile pentru a păstra un vin pe timp îndelungat. Vinurile vechi cu-adevărat bune sînt rare – şi acolo nu mai e doar ştiinţa de a face vin, ci este de-a dreptul artă. Și puțin miracol, la întâlnirea dintre priceperea și inspirația omului cu darurile naturii!

Cu cît sîntem în spate, noi, România, în privinţa vinului?

Cel puţin cu jumătate de secol. Avem un retard de cel puţin jumătate de secol – atât la nivelul producătorilor, cât și la nivelul consumatorilor. Cei 45 de ani de comunism, plus anii de degringoladă de după 1989, plus războiul – atunci cînd majoritatea oamenilor, din cauza unor condiţii obiective, au fost nevoiţi să îşi neglijeze viile -, împreună, totalizează mai mult de jumătate de secol. Dar, este drept, de pe urma fondurilor europene, am recuperat destul de mult. Mai ales în sensul în care am luat cea mai nouă, deci cea mai bună tehnologie – cele mai bune vase de inox, cele mai sigure pompe cu care să mişti vinul dintr-un vas în altul, cele mai moderne, mai delicate şi mai eficiente prese și butoaie din lemn şi aşa mai departe. Doar că asta încă nu este suficient.

S-a şi replantat mult – dar şi aici avem probleme. Pe de o parte, s-a pierdut foarte mult din suprafaţa viticolă. Pe de altă parte, aceste replantări, cu bani europeni, au favorizat soiurile internaţionale. Aş putea spune, nu cred că exagerez, că dacă acum un secol şi ceva am pierdut patrimoniul viticol, acum, în alte condiţii şi din alte motive, aproape că l-am mai pierdut încă o dată. Ma refer la ce este specific zonei noastre, la ce ar fi putut să fie performant ca viţă de vie românească. Doar 2,5 % din plantaţiile de astăzi din România sînt acoperite cu Fetească neagră – ăsta e soiul-fanion, cel cu care România ar trebui să iasă în lume. 2.5%! Mai precis, la finele lui 2014, pe datele oficiale: 2.47%! Păi despre ce vorbim?!

Se învaţă greu să faci vin, se uită uşor să faci vin? Mă refer, desigur, la vinul bun!

Cred că nu se uită prea uşor. Ai nevoie de zeci de ani ca să uiţi – noi, din păcate. i-am cam avut pe aceşti zeci de ani! Aş reformula: dacă ai învăţat să faci vin bun, pentru că a învăţa aşa ceva este o muncă destul de temeinică, nu se uită prea uşor.

Cînd moare un vin?

Uneori din prima – atunci cînd nu e făcut cum se cuvine. Alteori doar pare că moare, pentru că vinul mai are uneori vîrste de “muțenie”, când nu mai exprimă mare lucru pentru o perioadă. Dar atunci moare doar aparent, pentru a renaşte. Mai moare puțin și când nu e înțeles și apreciat la justa lui valoare.

Cineva spunea despre vin, şi bine spunea, că este „singura fiinţă lichidă vie”. Se naşte, creşte, atinge o maturitate, după care începe să decadă. Chimic, din unghiul de vedere al parametrilor organoleptici, un vin moare cînd îi scade aciditatea, cînd îi scad aromele pînă la a deveni neplăcute, când “se descărnează” gustativ, ca urmare a bătrâneții. Iar uneori, pînă la moartea lui şi a propos de faptul că este o fiinţă lichidă vie, vinul se îmbolnăveşte. El se îmbolnăveşte ca o fiinţă. Suferă tot de boli. Parţial, i se şi pot face unele tratamente, și uneori se însănătoşeşte. Alteori, decade abrupt. I se fac, de asemenea, tratamente preventive, vaccinuri. Pe unele le duce bine. Dar, dacă ia o boală, deşi o poate duce pe picioare, cum se spune, de regulă nu îşi revine. Pentru că, da e o fiinţă lichidă vie, dar este o fiinţă foarte fragilă.

Şi mai e ceva: cei care fac vin spun că una din marile provocări pe care le are de înfruntat cineva care decide să facă vin este să piardă cît mai puţin din calităţile native ale bobului de strugure. Pentru că, de regulă, la fiecare intervenţie umană, se pierde cîte ceva. Cum s-ar spune: la întîlnirea cu cultura, un producător de vin trebuie să aibe mare grijă să nu distrugă… natura.

Ce trebuie să facă un om – „trebuie” e un fel de a spune – pentru a rata înţelegerea unui vin?

Să fie neatent, să fie grăbit, să nu aibă curiozitate. Cred că orice om care are curiozitate şi care nu are ghinionul teribil de a întîlni, la primele degustări, vinuri proaste, începe să îşi dea seama cam ce fiinţă extraordinară este vinul. Şi mai e ceva: ritmul de viaţă pe care îl ducem astăzi este o condiţie favorizantă pentru a rata înţelegerea vinului. Fiindcă vinul cere o anume linişte, o anume împăcare, o anume tihnă – pentru a fi înţeles.

Vinul, de altfel, este foarte greu – eu cred că imposibil – să fie asociat cu un registru al vitezei. E greu să stea lîngă ideea de vin atribute precum „rapid”, „repede”, „pe fugă”, „în viteză”. Alte alcooluri merg aici, intră firesc în aceste registru lingvistic, în parteneriate, ca să zic aşa. Vinul are nevoie de linişte, de o anume reflecţie, de tihnă.

Vinul, îmi vine această imagine, e ca la un muzeu cu exponate de pictură. Dacă ajungi în muzeu şi treci pe acolo pe bicicletă sau pe motoscuter, ai ratat tot. Nici nu avea rost să intri acolo, de fapt.

E ca şi cum ai bea bere!

Exact. Am băut bere, dar nu am băut vin. Ca să înţelegi şi ca să te poţi bucura, trebuie să stai un pic – să investeşti atenţie. Mai e ceva: un vin bun, pus în pahar, evoluează. El are de spus ceva, ceva în plus faţă de cum era în sticlă şi cum ne imaginam că e. Spune ceva nou pentru două ore, pentru trei ore. Poţi să bei același pahar – şi el va fi diferit.

De asta, cînd bei un pahar cu vin bun, deşi eşti singur, nu eşti singur de fapt!

Nu eşti singur. Vinul este o băutură cu un potenţial evocator fără seamăn. Vinul cheamă – trecutul, viitorul. E ca un medium. Aşa a fost de la bun început şi de asta e şi acum atît de fabulos. A propos şi ne nevoia de verticală a omului – aşa a fost şi atunci, cu mii de ani în urmă. Un fel de „scară” pe care un om ieşea din el însuşi.

Bem vinurile pe care le merităm

Mihai Eminescu zice aşa: „puţin vin bun ascute minte; mai mult, o toceşte”! Adevărat sau fals?

Da. Cred că e riguros adevărat. Sau, dacă e loc de nuanţe, nu e loc de multe nuanţe. Prea mult vin te îndepărtează de ceea ce este, frumos, fundamental, autentic, un vin bun. Deşi, chiar şi beţia de vin e altfel – e mai degrabă jovială.

Şi în privinţa alcoolului din el, vinul e la mijloc. E calea de mijloc – iar despre aceasta se spunea cîndva că este „calea regală”. Cineva care ştie bine ce spune a mărturisit în cadrul unui dialog publicat în revista noastră că marii alcoolici nu se recrutează aproape niciodată dintre băutorii de vin – ei fie beau alcooluri tari, fie erau foşti băutori de bere cărora alcoolul din bere nu le-a mai ajuns la un moment dat.

Însă, ca să închid bucla: Mihai Eminescu are perfectă dreptate. Un pahar-două de vin bun ascute mintea. Uneori, un vin bun oferă pentru gîndire momente de scurtătură binevenite. Sau momente de gîndire altfel, de gîndire „laterală”, “disruptivă”.

Vin-politică. A propos de egalitarismul pe care îl reclamă unele forme politice, cele mai bune vinuri sînt joase, egale sau sînt sus şi un pic arogante?

Fără discuţie, arogante. Dar e o aroganţă firească, ceva bun în sine.  Este marca unei rarităţi evidente. Nu este ceva „elitist”, este ceva „de elită”. Nu e ceva cu dispreţ inclus, dar un vin foarte bun – un vin “de artă” – ştii că este ceva „foarte sus”.

Vin şi dictatură: de ce în dictaturi, de regulă, nu se fac vinuri bune?

Aşa e: în dictaturi, cu rare excepţii, nu se fac vinuri bune. Nu înseamnă că dictatorii nu beau vinuri bune. Mulţi chiar beau.

Nu şi Ceauşescu. Familia Ceauşescu era, şi în această privinţă, o catastrofă…

Oh, da. Beau vinuri oribile ai noştri. Revenind la temă: o dictatură îngrădeşte spiritul – or vinul are nevoie de spirit ca să se dezvolte, ca să crească în chip firesc. Ca să ajungă la maturitate. Dictaturile sugrumă, strivesc. Or vinul e spirit, vinul este libertate. Şi mai mult – e comuniune, e împărtăşire. În vreme ce dictatura este exact opusul. Dacă vinul nu îţi dă în mod direct demnitate, el, în mod sigur, te ajută să îţi aminteşti de ideea de demnitate. Din nou – o dictatură calcă în picioare demnitatea omului.

Şi atunci, cu ce forme de organizare politică, cu ce forme de regimuri politice se poate asocia, în mod natural vinul? Şi te rog să îmi îngădui să numesc eu: cu democraţia?

Da, cu siguranţă.

Cu diverse forme de dictatură?

Nu, de regulă. Însă, încă o dată – dictatorii, unii dintre ei, beau vinuri bune.

Monarhie, republică, aristocraţie?

Da, da, da.

Vinul este un instrument de cunoaştere?

Cert, da. Aş spune că el este aşa în mod fundamental. Vinul te duce în zona aceea de linişte – aşa încît să îl poţi aprecia. Iar paranteza aceea de tihnă te duce spre tine, uneori provocîndu-te să ieşi din tine. Cînd revii la tine, ieşi cumva din tine – ieşi din ceea ce ştiai pînă atunci despre tine şi adaugi ceva nou. Omul liniştit, omul care îşi amenajează cu atenţie tihna lui, gîndeşte şi cunoaşte altfel decît cel grăbit, cel presat.

Se vindecă vinul din România – stricat de deceniile de comunism – mai repede decît societatea stricată de comunism?

Nu cred. Cred că, aşa cum se spune, avem politicienii pe care îi merităm şi mai cred că bem vinurile pe care le merităm, vinurile acestui moment. Să fim oneşti: sîntem la adolescenţa vinului. Vinul are încă la noi o condiţie foarte problematică şi nu o vom rezolva foarte repede. Ca orice adolescent, şi aici se testează limitele. Majoritatea creatorilor de vin de la noi, acum, se joacă foarte mult – se joacă în primul rînd cu tehnologia adecvată pe care, abia acum, o au la îndemînă. Cînd vor vedea pînă unde pot să meargă cu tehnologia, vor obţine, nu încape dubiu, vinuri corecte, foarte corecte. Şi abia după asta, se vor întoarce la duhul locului – şi de aici, din acest duh, vor pune, probabil, diferenţa specifică. Ca o marcă pregnantă a locului şi a omului…

Vom avea, în mod normal, vin foarte bun la un moment dat. Vin foarte bun şi cu amprenta acestui loc, nu? E un drum cu sens unic sau…?

Eu vreau să fiu optimist. Dar există trecut, există trecutul cu valoare de precedent şi nu vreau să mă gîndesc serios, dar logic nici nu pot să exclud, că ar putea veni cîndva o dictatură care să omoare şi spiritul şi vinul. Sau iarăşi nu vreau să mă gîndesc că vom deveni atît de corecţi politic încît la un moment dată să ne fie ruşine să bem vin la noi acasă pentru că nu convine unuia sau altuia… Vreau însă să fiu optimist.