Confuzii lingvistice

Alergăm. Toată lumea aleargă: pe biciclete, în maşini, în avioane, pe jos, pe computere, iar viteza, vrând-nevrând, deformează percepţiile. Şi, așa cum spiţele unei roţi în viteză nu se disting unele de altele, la fel cuvintele, învălmăşite în graba cu care sunt aruncate sau auzite, capătă sensuri diferite de cele gândite iniţial.

Limba română, cea în care gândesc, vorbesc şi scriu, e colorată şi nuanţată. Funcţionez perfect şi în limbile oficiale ale Canadei, engleza şi franceza, dar casa mea rămâne limba română. Şi totuşi, chiar în limba maternă, am probleme. Spun ceva şi, probabil din cauza vitezei de viaţă, interlocutorul meu verbal sau epistolar (prin email, epistole nu mai există!)- înţeleage altceva.

Am învăţat, de la un excelent profesor de engleză de la Universitatea McGill din Montreal, că atunci când un cititor n-a înţeles sensul unui text, responsabil e autorul, nu cititorul. De acord. Valabil pentru toate limbile, cred. Şi totuşi, există momente în care ambiguităţile se strecoară vrând-nevrând în conversaţii sau emailuri. Da, dar una sunt ambiguităţile, alta neînţelegerile provocate de graba sau neatenţia celui care ascultă sau citeşte.

De multe ori, textele scrise sau rostite au chiar intenţia de a crea confuzii. Există o artă a politicienilor care ţin discursuri lungi, dar fără multe idei. Simplă oratorie. Cum ne spune Poetul: „E uşor a scrie versuri / când nimic nu ai de spus” . Chiar şi legile, clare şi la obiect, pot fi interpretate de avocaţi sau procurori pentru a pleda nevinovăţia sau, respectiv, vinovăţia inculpatului. În viaţa de zi cu zi, însă, în comunicările directe dintre oameni, eliminarea ambiguităţilor, fie prin exprimarea clară a celui care vorbeşte (sau scrie), fie prin atenţia celui care ascultă (sau citeşte), sunt esenţiale. Dialogurile pe muche de cuţit sunt inutile şi de nedorit !

PKT 2

Am avut recent câteva dialoguri în care replicile pe care le-am primit de la interlocutori m-au nedumerit total. Mi s-a părut că eu spuneam una, iar celălalt înţelegea altceva, ca şi cum persoana respectivă ar fi „interpretat” vorbele mele într-un sens deviat decât cel în care le rostisem. Eram la telefon cu cineva, de exemplu, şi mă plângeam de nepolitețea cuiva într-un magazin. Mi-am exprimat, la telefon, nemulţumirea. Iar răspunsul interlocutorului a început cu „de ce te miri?”, după care au urmat nişte argumente. Eu însă nicio clipă „nu mă mirasem„, doar mă „plânsesem” în urma unei constatări neplăcute, nu surpinzatoare!

Altădată, când cineva m-a întrebat – într-un email – cum a fost atmosfera într-o vizită, am răspuns -în scris- că trataţia a fost excelentă şi conversaţiile foarte interesante. Mi s-a răspuns „mă bucur că te-ai simţit bine„. Dar nu scrisesem nicăieri „m-am simţit bine„, nici n-aş fi putut face o asemenea afirmaţie, pentru că m-a chinuit o tuse rebelă. De unde concluzia extinsă că m-am simţit bine? Cum m-aş fi putut eu exprima mai clar ca partenerul de email să înţeleagă exact sensul cuvintelor mele?

Mă opresc aici cu exemplele, deşi aş mai avea multe. Mă întreb: să fie Românul atât de poet încât să metaforizeze (că să nu spun distorsioneze) -pe loc- informaţia primită? Oare şi eu deformez sensul celor spuse de alţii? Mi-e atât de teamă să nu cad în acest păcat încât, când cineva îmi vorbeşte, mă opresc din alergătura gândurilor şi îmi ciulesc bine urechile.

Trăim în era comunicaţiei dar, paradoxal, se practică pe scară largă monologul. Ne salvează universalul „like” de pe reţelele sociale, cel mai nelingvistic şi inocent semn, pe care-l putem interpreta cum vrem şi care nu crează nicio confuzie lingvistică!

Desene de Adelaida Mateescu

Un comentariu

  1. E usor a scrie versuri
    Cind nimic nu ai a spune

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *