În mişcare. O viaţă este ultima carte a lui Olivers Sacks. Ultima pe care a scris-o, ultima pe care a mai apucat să o scrie.
Către finalul acesti cărţi (una de memorialistică, într-o măsură covîrşitoare; în orice caz, fascinantă – cap-coadă!), Oliver Sacks menţionează contextul în care s-a cunoscut cu Gerald M. Edelman, el însuşi unul dintre numele mari ale neuroştiinţelor, laureat cu Premiul Nobel, la mijlocul anilor 70.
Oliver Sacks e chiar amuzant -cum este în multe pagini ale acestei cărţi în care este atît de multă vitalitate (ca un fel de ultim dar pe care ni-l lasă cineva atins de o boală necruţătoare) -, povestind cum, la prima întîlnire cu „Gerry”, dupa finalul unei conferinţe la care au participa împreună – de la Centrul Rockefeller – privind în urma acestuia şi remarcînd felul neobişnuit în care Edelman păşea, şi-a spus: „ăsta e mersul unui geniu, al unui monoman; parcă ar fi posedat”. Detalii în această privinţă dă cîteva pagini mai înainte, acolo unde Sacks schitează sumar opera lui Gerald M. Edelman – da, într-adevăr, „posedat” de cîteva idei extraordinare care au schimbat semnificativ perspectivele în care se pot privi minţile oamenilor, deci omul în sine.
„Cînd vine vorba de percepţia obiectelor, lui Edelman îi place să spună că lumea nu e „etichetată”; n-o primim deja „împărţită în obiecte”. Trebuie să ne creăm percepţiile prin categoriile noastre proprii. „Fiecare percepţie este un act de creaţie”, aşa cum spune Edelman” – menţionează Oliver Sacks, cu trimitere la ipotezele şi demonstraţiile făcute de autorul cărţii „Neuronal Darwinism”. Şi adăugă: „În timp ce ne mişcăm încolo şi încoace, organele noastre de simţ strîng mostre din lume şi, pe baza acestora, în creier se creează hărţi. Apoi, prin experienţă, se petrece o consolidare selectivă a acelor cartografieri care corespund percepţiilor reuşite – reuşite în sensul că se dovedesc a fi cele mai utile şi mai eficare pentru a construi realitatea”.
„Sunt un povestitor, la bine şi la rău. Atunci când merge bine, actul de a scrie îmi dă o plăcere şi o bucurie ca nimic altceva” – spunea despre sine Oliver Sacks. Nimic mai puţin adevărat – el a fost povestitorul extraordinar al acelor „hărţi” care derivă din suma „actelor de creaţie” care sunt percepţiile despre care vorbea prietenul său. Hărţi care spun, fără nici o excepţie, că fiecare om este unic şi irepetabil.
Aşadar, În mişcare. O viaţă – ultima carte a lui Olivers Sacks. Despre ultimul său interviu, aici: http://ideas.ted.com/first-look-the-last-ever-interview-with-dr-oliver-sacks/
Pe scurt, informativ: aceasta este, de fapt, cea de-a doua sa biografie. Şi, fiindcă acoperă cea mai amplă perioadă, putem spune şi că, pesemne, este şi cea mai completă. Ea a fost scrisă în nici două luni, la puţin timp după ce, aflînd că boala de care suferea îi mai lasă foarte puţin de trăit, Sacks a trimis o scrisoare emoţionantă (http://www.nytimes.com/2015/02/19/opinion/oliver-sacks-on-learning-he-has-terminal-cancer.html?_r=1 ) celor de la New York Times în care afirma că „îmi revine acum să aleg în ce fel voi trăi lunile care îmi rămîn de trăit. Ar trebui să fie în cel mai plin, mai profund şi mai productiv mod cu putiinţă.”. A apărut în primăvara lui 2015. În august, acelaşi an, Olivers Sacks a murit.
“Nu pot spune că nu mi-e frică. Dar sentimentul meu predominant e de recunoştinţă. Am iubit şi am fost iubit; am dat mult şi mult mi s-a dat în schimb; am citit şi am călătorit, am gândit şi am scris. Dar mai mult decât orice, am fost o fiinţă simţitoare, un animal gânditor, pe această frumoasă planetă, şi asta în sine a fost un enorm privilegiu şi o aventură”, scria Oliver Sacks, cînd a ştiu că nu mai are mult de trăit.
Din nou despre carte: avem aici, în secţiuni care şi-a luat în scenariul cărţii, partea leului – povestea de context în care s-au născut şi au fost scrise marile cărţi ale lu Olivers Sacks. Dar avem şi multe mai mult(e). De pildă, multe poveşti despre pasiunea sa – nebunească (şi termenul ales nu e neapărat o metaforă…) – pentru motociclete. De asemenea, despre relaţia specială pe care a avut-o cu înotul. Sau, şi paginile în care descrie chestiuni de acest gen nu sînt defel recomandate celor pudibonzi, despre intensitatea relaţiilor sale amoroase (Olivers Sacks a fost homosexual).
Dar, mai ales şi peste tot aş zice, cartea aceasta este despre şi povesteşte despre un om care a iubit extraordinar viaţa. Titul cărţii însuşi trimite la această extraordinară pasiunea pentru viaţă, pentru tot ce înseamnă viaţa. Thom Gunn, un om cu care Oliver Sacks a avut o relaţia aparte şi profundă, este autorul poemului „În mişcare”: „În cazul cel mai rău, eşti în mişcare; în cel mai bun / Fără s-atingi vreun absolut, unde să te-odihneşti, / Ajungi tot mai aproape fără să te opreşti”…
În mişcare. O viaţă este cu adevărat ultima carte scrisă de Oliver Sacks. Dar, în această privinţă, este de pus un asterix: teoretic, mai pot fi scoase la iveală texte scrise de acest uluitor autor. El înşuşi spune, cu mult farmec, chiar în această carte povestea unor manuscrise – cărţi întregi de-a dreptul – pe care pur şi simplu le-a pierdut. Pentru zestrea de bine a umanităţii, să sperăm că ele nu sînt cu totul pierdute. Că, aşa cum alte manuscrise ale altor scriitori au fost găsite la mult timp după moartea lor (într-un cufăr, să zicem…), aşa şi acestea, manuscrisele pierdute ale lui Olivers Sacks, ar putea fi găsite într-o zi…
