Decontul laşităţii

„Nu putem nega faptul că a fost un atac terorist.” Aud această frază a preşedintelui Franţei, Hollande, la CNN chiar în timp ce scriu rândurile de faţă. E dimineaţa de după demenţialul atac din 14 iulie 2016, de la Nisa.

Cuvintele lui Hollande indică cel puţin două lucruri. Primul, că îngrozitorul carnagiu a fost un atac terorist (şi nu un accident, nu actul unui şofer nebun sau o manevră greşită). Al doilea, că oficialitatea franceză se gândise, fie şi o secundă, să nege faptul că ar fi fost vorba de un atac terorist. Această construcţie gramaticală conţine întreaga dramă şi neputinţă a Occidentului. Primul reflex a devenit negarea problemei. Pur şi simplu, Vestul şi-a asumat nătânga idee a lui Voltaire că „totul e cât se poate de bine, în cea mai bună dintre lumile posibile”. Sub presiunea colosală a corectitudinii politice, oameni de stat, intelectuali, jurnalişti, activişti civici se mint pe ei înşişi cu o seninătate dezarmantă. De fapt, interesată, ticăloasă, criminală.

Să trăieşti în mileniul al III-lea şi să nutreşti, în numele zeului tău personal sau al diferenţei aşa-zis „civilizaţionale” o ură sângeroasă faţă de cel diferit de tine e deprimant în cel mai înalt grad. Situaţia din ţările europene nu mai seamănă, aşa cum părea, cu cea din perioada interbelică. Ne-am prăbuşit, pur şi simplu, cu două milenii în urmă. Ca şi atunci, mici formaţiuni tribale au reuşit să dea lovituri mortale celei mai impresionante construcţii social-politice pe care o cunoscuse până atunci omenirea. Faptele de azi presupun complicitatea directă a celor care, „progresist” şi cinic, şiau făcut un program de viaţă din a eradica identitatea iudeo-creştină a Occidentului. Orice încercare de a pune degetul pe rană e tratată drept „fascism”, orice comentariu ce atrage atenţia asupra incompatibilităţilor e reprimată cu sfântă mânie oneghistă.

Bombele explodează, pistoalele automate se înroşesc în atacuri nemiloase în oraşele occidentale, avioanele dispar misterios de pe radare, iar şefii de stat îşi exprimă „mâhnirea”, „solidaritatea cu victimele”, „compasiunea umană”, „durerea neconsolată” – îl ştiţi, repertoriul pios al caselor de înmormântare. Şi, în acest timp, nimeni nu observă că „mentalitatea teroristă” se răspândeşte cu o viteză uluitoare. Sub impulsul criminal al propagandei jihadiste, micii infractori de cartier se metamorfozează în asasini în serie, băiatul sărac care bătea mingea pe străzile cutărui oraş occidental pune mâna pe cuţit, pistol ori bombă şi distruge tot ce-i iese în cale. Iar deprimatul părăsit de soţie se „răcoreşte” făcând ceea ce, de luni şi ani, i se cere de către extremişti.

Să nu-mi spuneţi că discursul urii de pe reţelele de socializare nu are niciun rol în radicalizarea atâtor cetăţeni occidentali de religie musulmană. Lipsiţi de educaţie, frustraţi, incapabili să-şi proiecteze un viitor, joacă totul pe cartea terorismului. Deşi plămădiţi din acelaşi aluat, avem perspective diferite asupra lumii şi, mai ales, metode diferite de a ne impune punctul de vedere. Ceea ce unora ni se pare inacceptabil, oribil, bestial, inuman, pentru alţii e sublim, mirific, magnific, absolut. În chiar clipa când „lumea civilizată” deplânge la televiziuni noul carnagiu, internetul e înroşit de chiotele de bucurie a milioane de oameni fericiţi că nişte semeni ai lor au fost măcelăriţi pe Promenade des Anglais. Statistic, şi unii, şi alţii aparţin speciei umane…

Dincolo de realitatea atroce a carnagiilor, există o logică străvezie a atacurilor. Cele din Franţa ultimelor optsprezece luni au avut în vedere libertatea cuvântului (oricât de dubios şi discutabil a fost aceasta înţeleasă de „Charlie Hebdo”), expresia artistică (atacul de la Bataclan s-a desfăşurat într-o sală de spectacol, iar amănunte nu sunt deloc cunoscute – ceea ce a dat recent apă la moara unor naţionalişti extremişti precum Boris Le Lay, care a lansat virulente atacuri antimusulmane pe baza unor documente parlamentare franceze ajunse de curând în presă. Potrivit acestora, în ciuda informaţiilor existente, poliţia franceză nu a informat patronii sălii Bataclan despre pericolul cât se poate de real) şi profunda identitate naţională (ziua de 14 iulie).

Ceea ce se petrece e, într-adevăr, nebunie, dar nu fără un anume schepsis. La nivel oficial, lucrurile sunt întotdeauna cunoscute în întreaga lor amploare, dar, din motive imposibil de explicat, intervine o anumită paralizie. Ca să dau un exemplu de la noi, recentul scandal legat de cazul de sclavie din Argeş era cât se poate de familiar autorităţilor şi organizaţiilor nonguvernamentale. Şi nu e unicul. Cu toate acestea, „relaxarea”, calculul politicianist (de ce să stârnim viesparul, dacă el stă cuminte – ignorând adevărul elementar că un viespar e un viespar, indiferent dacă e activ sau nu), conformismul, laşitatea încep să fie decontate de mii şi mii de nevinovaţi. Responsabilitatea oamenilor politici e enormă, iar felul în care-şi îndeplinesc misiunea – mai mult decât lamentabil. De-a dreptul criminal.

Un cetăţean irakian îmi spunea de curând că dacă s-ar vrea cu adevărat, fenomenul ISIS ar fi lichidat „între două ore şi două zile” – în funcţie de determinarea Occidentului. Or, se pare că există un interes precis ca acea zonă a planetei să fie una de instabilitate şi nebunie. Petrolul e una dintre explicaţii, dar mai sunt şi obscure calcule geostrategice care ţin de eterna demenţă a omului de a contribui la distrugerea semenului său şi, finalmente, a sa însăşi. Până şi un „jurnalist de investigaţie” şi-ar da seama că atacurile din oraşele occidentale sunt în legătură directă cu situaţia tragică din Siria, Irak şi Libia. Nu toate atentatele sunt plănuite în Orientul Apropiat. Dar toate sunt inspirate de evenimentele derulate acolo. Nu atât ceea ce se petrece efectiv, ci felul în care sunt prezentate, propagandistic, pe internet lucrurile face ca pentru minţile neşcolite, frustrate, resentimentare ale tinerilor îmbătaţi de promisiunea paradisului îi determină să treacă la fapte.

Soluţiile sunt, aşadar, limpezi. Dar nu şi simple. Cea dintâi e lichidarea focarului absurd din Orientul Apropiat şi rezolvarea, la faţa locului, a enormelor probleme de natură socială şi economică. A doua e acceptarea faptului că largile comunităţi musulmane din Occident trebuie tratate cu atenţie şi responsabilitate. Nu e suficient să li se dea ajutoare sociale şi să li se permită construirea de moschei. Ele trebuie atenţionate şi asupra specificului locului, al unei identităţi care deşi se urăşte pe sine (aşa cum e cea occidentală în acest moment) e încă suficient de puternică pentru a se apăra. Noutatea absolută e că teroriştii nu vin dinafară, ci s-au născut şi au crescut în interiorul democraţiilor vestice. Aşa încât soluţia „deportării” celor suspecţi de activităţi teroriste – aşa cum cere o „clotildă” aflată în graţiile corecţilor politici de la Bucureşti – e aiuritoare. Globalizarea a făcut ca ideea „conflictelor locale” să fi devenit irelevantă. E clar că nu mai există decât „conflicte globale”, a căror reverberare se produce instantaneu. E una din marile surprize letale ce dau profilul vremurilor noastre.

Deocamdată, în cel mai recent atac contra Franţei sare în ochi simbolismul: revoluţia islamică a îngenuncheat revoluţia franceză. Poate că această situaţie tragică are şi un înţeles secret, la care împăciuitoriştii şi „progresiştii” ar trebui să mediteze. Surpriza de la Nisa trebuie să fi fost uriaşă – asemeni acelora care se miră de ce pe perioada Campionatului European de fotbal teroriştii s-au mulţumit cu postura de spectatori, în timp ce atunci când francezii îşi celebrau identitatea republicană au îmbrăcat echipamentul violenţei, urii şi asasinatului.

Articol preluat, cu acordul autorului, din revista România literară.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *