Spus în cuvinte forte simple: există unele cărţi cărora le doresc un destin – mai cu seamă în privinţa întîlnirii lor cu publicul potenţial – mai bun. Chiar dacă notorietatea lor este deja semnificativă, chiar dacă succesul de public este deja în bine cuantificabil, vreau pentru ele mai mult.
Anatomia ratării – o admirabilă carte în dialog, lucrată împreună de Teodor Baconschi şi de Dan-Liviu Boeriu, şi publicată relativ de curînd de editura Humanitas, în seria „Memorii / Jurnale” – este una dintre acestea.
Cartea celor doi nu este doar una dintre cele mai bune, mai frumoase, mai consistente volume de dialog care au apărut în ultimii, mulţi, ani. Cunosc nişa aceasta de piaţă; sînt unul dintre cei care au populat-o cu cîteva proiecte editorial de care sînt şi bucuros şi mîndru. Anatomia ratării . Tipuri şi tare din România postcomunistă este o lucrare cu o relevanţă aparte pentru istoria noastră recentă: pentru „direcţia” morală, pentru cea etică, pentru cea politică, pentru ceea ce înseamnă antropologia tranziţiei şi nu numai. A nu se înţelege într-un sens propriu: Anatomia ratării poate sta la noi, lejer şi demn, ca un manual alternativ de istorie recentă.
Ceea ce este frapant în fiecare capitol al ei şi, deopotrivă, profitabil în foarte multe privinţe este priza excelentă la realitate pe care o are acest proiect editorial împlinit. Reformulînd: avem în Anatomia ratării ceea ce a fost în istoria noastră recentă / recentissimă, ceea ce este aici, nu ceea ce ar fi putut să fie, nu ceea ce, poate, ar fi trebuit să fie.
Pentru că este o „anatomie a ratării” ( deci pentru că este naraţiunea – multietajată – a unei crize profunde), a recunoaşte datele realităţii este ceva foarte important; a „locui” în realitate, a înţelege această realitate şi a nu o refuza înseamnă deja foarte mult. Prin urmare, Anatomia ratării ajută un cititor de bună-credinţă să înţeleagă şi dimensiunile, şi resorturile diverselor forme de eşec din România postcomunistă; dar ajută, şi pentru aceasta trebuie să punem în oglindă unele dintre evaluările din carte, să (între)vadă măcar şi cum (cît de miraculos, adesea!) s-a construit succesul aici, la noi.
La finalul cărţii, imediat după ce îi mulţumeşte interlocutorului său, Dan-Liviu Boieriu indică o miză să îi spun minimală a acestui dialog amplu şi consistent care dă Anatomia ratării: „sper, totodată, că el poate constitui punctul de plecare pentru o meditaţie mai largă şi mai aplicată pe care o vom lăsa de acum în mîinile cititorilor. Am convingerea că am stabilit un prim „raport de etapă” şi că el va fi util tuturor celor care încearcă să dea singuri răspunsul la întrebarea „ce ni se întîmplă?”. Sau celor care, crezînd că l-au găsit deja, nu vor ezita să redescopere voluptatea dubiului, a îndoielii, a căutării”.
Nu cred că e „doar” atît; nu cred că Anatomia ratării este doar un prim „raport de etapă”. Cu această convingere că este mult mai mult – şi, pentru fiecare cititor, cartea este posibil mult mai mult… -, dimpreună cu dorinţa (evidenţiată la începutul acestui text) ca această carte să fie – în receptare, în piaţă mult mai sus decît este acum (oricît de sus ar fi ea deja!), îngăduiţi să rămîn încă puţin la ea. Şi anume – inclusiv ca un aperitiv pentru o invitaţie la o lectură cu care se merge la sigur –, să fac un „focus” pe un tip uman discutat pe lung, pe lat şi pe larg în secţiunea a doua a cărţii, dedicată „micilor tipologii de tranziţie”: la „indignat”.
Un „vigilent tulbure”, aflat într-o stare de „ alertă permanentă” – formulările îi aparţin celui care pune de regulă întrebările în aceasta carte (dar care are şi consideraţii cu care „frăgezeşte” aceste întrebări de mare rafinament), lui Dan-Liviu Boeriu deci! -, acesta este „indignatul de profesie”.
„E simultan pretutindeni şi nicăieri” – completează acest portret al indignatului Teodor Baconschi. Şi adaugă: „fiară pe Facebook, potaie în piaţa publică. Haiduc în materie de critici virtuale, dar ieftin cînd e să îi cumpere politicianul votul. (…) Acest regim dual – vitejie în faţa ecranului, conformism în lumea reală – are ceva din caraghioslîcul celui care strigă: „luaţi-l de pe mine, că îl omor”. „
Şi mai mult decît atît: „din păcate, generalizarea indignării nu e o sursă de conştientizare a mărginirii existenţiale, ci un izvor de sminteală colectivă tot mai greu de gestionat. Nu mai e un strigăt în faţa evidentei precarităţi a fiinţei, pe o planetă care, cum spunea Vargas Llosa, „nu beneficiază de o sursă proprie de lumină”: revolta de zi cu zi devine o competiţie pentru sporirea non-sensului. Cînd prea multe „nu sunt în regulă”, orice regulă e abolită: dincolo de acest punct, nu facem decît să oscilăm între astenie, paralizie şi criză de nervi…”
„Indignatul” este, în conjuncţie sau, nu arareori, în disjuncţie cu alte tipuri umane, unul dintre marile staruri ale tranziţiei postcomuniste de la noi (şi îmi vine să spun că nu doar de la noi, dar nu insist în această direcţie). El con-lucrează – deşi, adesea, nu o ştie, nu e conştient de asta – cu (şi acum indic celelalte „mici tipologii de tranziţie”, aşa cum sunt ele survolate în carte): corporatistul, ecologistul, relativistul & nostalgicul, descurcăreţul, „băieţii deştepţi”, ţoapa & cocalarul şi, desigur, cu „cetăţeanul digital”. Cu aceştia, cu toţi, cu unii dintre ei sau cu fiecare în parte, con-lucrează, întru mari proiecte ale ratării, chiar şi cînd e (vai-vai, hau-hau & miau-miau!) indignat despre ei.
Ce nu spun în detaliu cei doi co-autori ai cărţii este ce se întîmplă cu acţiunile indignaţilor. Ce efecte au acestea, cu alte cuvinte? Ce fac indignaţii, de fapt, după ce îşi exercită indignarea sau, uneori, chiar simultan cu acest efort de a fi…indignat?
Abundenţa premiselor cu care lucrează Teodor Baconschi şi Dan-Liviu Boeriu ne dau însă solide indicii în privinţa consecinţelor. Şi nu este de bine; cu indignaţii, mai mereu, nu este de bine atunci cînd vorbim de efecte, de construcţii solide, de acţiune în fapt. Avem chiar şi direcţia justă a unei eventuale evaluări (formularea e a lui Teodor Baconschi): „întrebarea e de ce atîta amar de indignare nu produce un strop de mai bine cuantificabil în politică, administraţie, viaţă publică? Pentru că e vorba despre practica unui conformism răsturnat: mă indignez, deci exist. Dar nu există decît pe Facebook, eventual sub un pseudonim „războinic”…”
A nu se înţelege că amplele proiecte de „ratare” – cele pe care le întrezărim în spatele acestui demers de descriere a tipologiilor tranziţiei – sînt datorate în principal „indignaţilor”; a nu se înţelege că, în mod privilegiat, combustia eşecurilor autohtone ţine exculsiv de o voluptoasă exercitare a „indignării”. Ţine, fără discuţie, şi de ea. Dar nu numai de ea. E „o treabă de echipă”- De aceea, e util să citim despre „indignaţi” în reţea – pe verticală şi pe orizontală / lan de grîu şi piramidă.
Anatomia ratării poate face pe un cititor să înţeleagă. Mai mult şi mai bine. Cînd înţelegi mai bine, există, este adevărat, riscul de a face şi mai mult rău; dar există şi speranţa că se poate mai bine, că lucrurile pot fi făcute mai bine…
