Matei Călinescu, “Un altfel de jurnal”, (1)

Într-un interviu pe care i l-am luat lui Matei Călinescu în 2004, el recunoștea că scrierile sale, de la poezie și roman, la teorie și critică literară, se subscriu, privite retrospectiv, unui proiect autobiografic global, un puzzle din care, în acel mo- ment, lipseau câteva piese. Un altfel de jurnal: ieşirea din timp completează, în mare parte, misteriosul puzzle, aducând o împlinire deopotrivă tragică și biruitoare – prin excepționala valoare estetică – proiectului autobiografic de o viață. Nu vom ști dacă la capătul editării seriei de autor de către Editura Humanitas vom obţine acel puzzle presimțit în 2004, dar, în orice caz, acest proiect editorial urmăreşte indicaţiile cu caracter testamentar din 2009. Chiar dacă primele notaţii datează din 2004, autorul recunoaște că acest altfel de jurnal – „altfel“ prin caracterul său exclusiv postum – începe din 2007, atunci când află că este „condamnat la moarte prin boală“. Consemnările din 2004–2006 sunt adăugate, mărturisește el, ulterior, tocmai datorită dimensiunii lor inconștient anti-proiective: jurnalul postum începuse să capete fiinţă înainte ca destinul diaristului să intre într-o zonă a implacabilului. Preluând o metaforă borgesiană pe care Matei Călinescu însuşi o folosește comentându-l pe Mateiu Caragiale, vom privi Un altfel de jur- nal ca pe „micul său Aleph“, în care se oglindește și care-i oglindește chipul, o lume în miniatură, conţinând, pe lângă ceea ce se vede, şi ceea ce nu se vede, pe lângă ceea ce se spune, şi ceea ce va rămâne nespus.

Acest jurnal, scris cu conștiința acută a „postumității“ sale, reprezintă într-un fel cheia de boltă a operei atât de diverse a lui Matei Călinescu. Scris în afara timpului, într-un timp suspendat, în așteptarea morții și cu privirea întoarsă înapoi, scufundată în oceanul propriului trecut, jurnalul poate recupera simbolic, imagina o identitate pe cale de descompunere și aneantizare. Meditație asupra timpului, asupra eului și a me- moriei, asupra morții, iubirii și trupului, nu în ultimul rând asupra credinţei şi necredinţei, această operă de o frumusețe stilistică pe alocuri comparabilă cu Proust este în același timp căutare disperată și epifanie, deșertăciune a deșertăciunii (ca literatură) și ultimă, sigură bucurie a vieții, trăită intens în ambele ipostaze, ca inutilitate absolută („nimic nu contează“), cât şi ca maximă împlinire a existenţei cotidiene (one day at a time). Am putea vedea jurnalul matein ca ilustrare a vanitas-ului flamand, ca memento mori continuu, etalare a deşertăciunii celor omeneşti, dar şi opulenţă a materiei, bucurie a vieții, revărsare de lumină… Nu e întâmplător comentariul asupra tabloului lui Bailly: jurnalul este, în ansamblu, un paradoxal Autoportret cu vanitas.

Dedicat prietenului Mircea Ivănescu, de care îl leagă, după cum mărturisește în jurnal, mai ales un „limbaj secret“, matein prin excelenţă, această scriere ascunde și revelează, construiește într-o arhitectură fluidă, muzicală, biografia fantasmatică a propriei existențe și a propriului sine autentic. „Cine sunt eu acum“ e o întrebare care revine în jurnal, implicit sau explicit, iar eul, din perspectiva conștientizată, asumată biologic și spiritual, a morții, se prezentifică prin limbajul lui acum. Acest caracter imediat (dat şi de lipsa revizuirii textului de către autor) impune o anumită structură stilistică, flexibilă, instabilă, uneori cu idei, fraze, nuclee semantice repetitive, specifică unui text care, asemenea eului care l-a generat, e suspendat în durată, experimental, nedesăvârșit. Cu atât mai acut se resimte această imediatitate, ezitare, tulburătoare nedesăvârşire, în ultima parte a jurnalului, din 2009, acolo unde timpul nu mai are răbdare, „unde somnul alb“ pune stăpânire pe zile.

Raluca Dună

De ce Un altfel de jurnal ? Intenţia titlului a fost să deosebească acest jurnal conceput de la început ca postum – în sensuri pe care le voi explica îndată – de Un fel de jurnal (1973–1981), apărut în 2005, în care ideea de postumitate nu juca nici un rol. E perfect legitimă întrebarea: nu e orice jurnal prin definiţie postum? Răspunsul e da şi nu. Da, istoric vorbind, pentru că, fiind o scriere din principiu adresată doar sieşi, total sinceră şi înregistrând secrete intime şi neintime, precum şi gânduri ascunse, potenţial ilicite, publicarea antumă ar contrazice însăşi logica internă a jurnalului.

Dar nu, dacă ne referim la ultima sută de ani, în care jurnalul a devenit un gen literar între cele- lalte genuri literare, o formă a autobiografiei. Primele intrări din Un altfel de jurnal, datate între 2004 şi 2006, sunt amintiri-evocări ale fiului meu, decedat la 1 martie 2003, despre care am scris o carte îndoliată, Portretul lui M, apărută în septembrie 2003. Un altfel de jurnal începe propriu-zis în martie 2007, când mi s-a impus ideea de jurnal postum, lipsit de reverii proiective, de planuri şi de gânduri îndreptate spre viitor (primele intrări, care se armonizează cu această idee, au fost adăugate ulterior). Curând, în iunie 2007, urma să împlinesc 73 de ani. Evident, vârsta cronologică şi cea „socială“ nu au decât o legătură indirectă cu vârstele interioare, subiective şi fluctuante, ale individului: acesta se poate simţi, simultan sau succesiv, tânăr sau bătrân, adolescent sau copil, adult lucid şi activ sau împovărat de ani, de secole, de milenii chiar – „J’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans“, spunea Baudelaire în Les fleurs du mal (1857), la vârsta de 36 de ani.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *