Brexitul se măsoară în iarzi

Originile deciziei britanicilor de a părăsi Uniunea Europeană sunt aceleaş i cu cele ale americanilor de a-l vota pe Donald Trump: frustrarea şi suferinţa. Noţiuni mai degrabă abstracte, ele sunt propagate prin televiziuni, însoţite de avertismentul că „urmează imagini care vă vor afecta emoţional.”

Formula e cel puţin bizară, din moment ce compasiunea nu mai valorează, în lumea actuală, nici cât o ceapă degerată. Aşa-numitele „programe sociale” ale guvernelor sunt doar deghizamentul satisfacerii unei clientele politice nefericite. Sigur, ajutoarele, scutirile de impozite, gratuităţile, compensările vizează populaţia săracă. Dar nu pentru că e săracă şi neajutorată, ci pentru că votează cu cei „care le dau”. Britanicii care au aruncat Europa în haos aveau, din perspectiva propriilor interese, perfectă îndreptăţire. Cei care îl aplaudă pe Donald Trump au şi ei partea lor de adevăr: individul livrează, dezinvolt, adevăruri pe care clasa politică paralitică şi coruptă moral le ascunde de multe decenii. Dar dincolo de calculul meschin – pentru că de calcul e vorba, nu de raţiune – se întinde un deşert al enigmelor nerezolvate.

Revenind la recentul Brexit, trebuie să pornim de la o întrebare simplă: care sunt, în fond, alternativele la Europa unită? Continentul a trăit, de când există el, fărâmiţat. Au fost epuizate toate formulele de coexistenţă şi conflict imaginabile. Atunci când, într-un ceas târziu al istoriei, s-a impus ideea Europei unite, ea părea ultima soluţie la chestiunile pe care, de la prăbuşirea Imperiului Roman încoace, spaţiul dintre Marea Nordului şi Mediterana, dintre Atlantic şi cel numit de Joseph Brodsky, cu un anacronism asumat, „zona rublei”, n-a putut să le rezolve pe termen lung niciodată. E mai puţin evident, sub presiunea economicului, rolul de pacificator al Uniunii Europene. De la înfiinţarea ei (mai întâi, sub varianta restrânsă a Pieţei Comune), până astăzi, a fost un spaţiu al păcii. N-a mai existat niciun conflict armat între state a căror istorie coincide, altminteri, cu un vast letopiseţ de ciondăneli, litigii teritoriale, răfuieli pe baze etnice, încăierări, războaie sângeroase.

Brexit-ul a căzut ca o lovitură de trăsnet mai ales pentru că Europa lăsa impresia că n-a renunţat la ideea extinderii. Discuţiile care se poartă – pe paliere diferite – cu Moldova, Ucraina, Serbia ori Turcia sugerau că identitatea europeană era în curs de consolidare, nu în pericol de ciobire. Nu cred în scenarii şi teorii conspiraţioniste. Nu cred că inamicii Europei au turnat în ceaiul englezilor praful separatismului şi izolaţionismului. Acestea au existat dintotdeauna, aşa cum există în fiecare individ şi în fiecare ţară. În cazul englezilor (britanicilor), proporţia e mai mare, cultivată de istorie şi amplificată de statutul insular al ţării. Oricine s-a ocupat, cât de cât sistematic, de istoria Albionului va constata că excentricitatea şi diferenţa nu sunt, în patria lui Shakespeare, vorbă goală.

Britanicii îşi apără, uneori până în pragul absurdului, unicitatea. Şi nu de azi, de ieri. Dar asta nu înseamnă că lucrurile n-au o noimă. Dimpotrivă, englezii au dezvoltat un simţ al preciziei, deşi adeseori regulile sunt făcute tot à l’Anglaise, greu de înţeles şi de acceptat de către cei dinafară. După cum se ştie, Marea Britanie nu are o Constituţie. Dar are legi şi tradiţii bine înrădăcinate în practica socială care guvernează relaţiile dintre individ şi stat. Ignorându-le, avem uneori impresia că decizii lor sunt anapoda. În realitate, absenţa unui cadru constrângător încurajează dezbaterea, înfruntarea directă, imaginaţia şi ingeniozitatea.

Ni se pare, de pildă, bizară deplasarea în trafic pe partea stângă a drumului. Vedem în ea ceva straniu, făcut dinadins pentru a-i şicana pe nonbritanici. Regula funcţionează şi în majoritatea ţărilor şi continentelor care s-au aflat sub dominion britanic (India, Australia, Noua Zeelandă), dar şi într-o ţară precum Japonia, unde englezii n-au stăpânit niciodată. Puţină istorie ne-ar fi de folos în acest caz. Originea circulaţiei publice pe stânga se află în felul în care se deplasau legiunile romane. Marşurile pe marile drumuri ale imperiului erau reglementate astfel încât soldaţii, înarmaţi cu săbii, şi, de regulă, dreptaci, să înfrunte cu uşurinţă duşmanul care-i venea din faţă.

Mersul pe partea dreaptă a străzii – până pe la 1700 în întreaga Europă se circula pe stânga – datează din vremea lui Napoleon (care era stângaci). Acesta a impus regula tot din calcul militar, impunând-o ulterior şi ţărilor cucerite de el. Oficial, el a invocat un decret din 1792 al guvernului revoluţionar francez. Deşi lucrul e mai greu de observat, în majoritatea ţărilor europene traficul căilor ferate e organizat pe partea stângă. Prin urmare, să nu ne grăbim să tragem concluzii pripite. Probabil că în spatele deciziei englezilor de a se despărţi de Europa există şi raţiuni (unele de natură emoţională, altele ce ţin de tradiţie), care nouă ni se par inacceptabile. Dar să nu-i suspectăm pe britanici că fac un lucru fără să ştie de ce-l fac. În opinia mea, pe lângă cei aflaţi sub farmecul populismului, mulţi dintre ei au ajuns la concluzia că într-o Europă copios dominată de axa Paris-Berlin ei nu au suficientă libertate de mişcare economică. Să nu ne mirăm dacă în următorii ani schimburile comerciale dintre Marea Britanie şi China şi India vor exploda…

Faptul că englezii gândesc altfel nu face decât să atragă atenţia asupra faptului că ei gândesc. Şi că, adeseori, deciziile sunt îmbrăţişate de marea majoritate a lumii. Regulile meciurilor de box, de pildă, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când marchizul de Queesnbury a stabilit un set de douăsprezece puncte care stau încă în picioare. Despre marchizulpugilist ne amintim astăzi, eventual, în contextul condamnării pentru „gross indecency” a lui Oscar Wilde. Faimosul scriitor era amantul fiului mai mic al lui Queensbury, Alfred Douglas, ceea ce l-a determinat pe tatăl intolerant să-l acuze pe Wilde de sodomie. Procesul care a urmat a ţinut pagina întâi a ziarelor vremii.

Nu mai vorbesc de regulile fotbalului, invenţie englezească prin definiţie. Sunt sigur că multă lume şi-a pus întrebarea legată măcar de mărimea terenului de joc. Ştiţi, de pildă, de ce dimensiunea-standard a porţii e cu zecimale, de 7,32 lungime şi 2,44 înălţime? Nu vă obosiţi să faceţi calcule, pentru că nu veţi ajunge la niciun rezultat! Răspunsul, cât se poate de simplu şi de englezesc, e că acestea sunt dimensiunile – spune legenda – ale porţii Universităţii Cambridge. Sau dacă doriţi o explicaţie pur matematică: pentru că în sistemul englez lungimea şi înălţimea barelor e socotită în unităţi întregi: adică 8 iarzi lăţime şi 8 picioare înălţime! La fel şi celelalte dimensiuni care în sistemul metric dau cifre în aparenţă ilogice: lungimea terenului, de 90 de metri (adică 100 de iarzi), sau de 120 de metri (130 de iarzi), linia de demarcare a terenului de 12 centimetri (5 inci). Careul de 16,50 metri „traduce” cei 18 iarzi britanici, iar punctul de la 11 metri e la 12 iarzi de poartă, adică două treimi din lungimea ariei de pedeapsă.

Toate acestea – şi multe altele – nu explică Brexitul. Dar poate îl fac mai puţin odios…

Articolul a apărut în versiune primă în revista „România literară” şi este reprodus aici cu permisiunea autorului.

Un comentariu

  1. Lia Vernescu says:

    Postez acest comentariu întrucât rezonez cu ceea ce spuneți în articol. Și cu tonul articolului (se simte un fel de iubire în el, în sensul de „caring”). În sfârșit cineva încearcă să înțeleagă de ce britanicul a votat așa, aducând altfel de argumente decât cele din restul presei românești pe care am citit-o eu. Iată, pe scurt, de ce rezonez.

    (Înainte, însă, o paranteză: despre serioasele și complexele cauze ale Brexitului – am ascultat recent pe BBC o scurtă analiză, „The real reasons behind why people voted Leave”. E vorba de their vision of Britain și de sets of values, such as: patriotism, tradition, belonging – belonging to a geographical community rather than belonging to a wider group or societies (firește, sunt islanders). Apoi: order, security, safety, sovereignty (care de obicei nu apare într-un vot normal). Întrebarea fundamentală era: why would these sets of values correlate to a desire to leaving the EU and override potențialele consecințe? Consecințe destul de grave, după cum s-a văzut deja – inclusiv cele financiare (pierderea City-ului londonez ar putea fi devastatoare). Mi se pare interesant că britanicul a pus the vision of Britain and the sets of values mai presus de aspectul financiar, de faptul că the cost of living va crește, că el personal va fi afectat financiar; s-a spus că, bine, atunci asta înseamnă că cei care au votat Leave sunt cei bogați, care n-au nimic de pierdut, însă statisticile au infirmat asta clar, ce te faci cu Wales, de exemplu, care nu colcăie de milionari?; mi-am întrebat vecinii, care-s middle class, middle age, average și au zis: da, va fi mai greu financiar pentru fiecare britanic, pentru câțiva ani, dar it’s a price worth paying. Refrenul a fost cam același în răspunsurile lor. Capul sau inima. Capul zice Remain, inima vrea Brexit. De ce a votat britanicul cu inima, spre surprinderea tuturor și a lor înșile – ar fi iarăși interesant de analizat. Că mulți au votat total fără cap, s-a văzut în reacția lor de a doua zi, când s-au trezit la realitate și s-au întrebat în cor în presa națională și în social media, șocați: „What have we done??” Mulți au admis că un licence to vote obținut în urma unui examen ar fi necesar, precum driving licence etc – ca într-una din comediile lui Woody Allen)

    Dar cine e the Brit of today, cel care a votat pe 23 iunie? (ufff, greu…)

    În „Tabula Rogeriana” – „the book of pleasant journeys into faraway lands”, comisionată de Roger II (normandul rege al siciliei, Rogerios Rex, încoronat într-o frescă din biserica Martorană din Palermo, nu de Papa, ci de Hristos însuși), în această carte care e o hartă de fapt, Anglia este descrisă astfel: „set in the Sea of Darkness, it is a considerable island, whose shape is that of an ostrich, and where there are flourishing towns, high mountains, great rivers and planes. This country is most fertile; its inhabitants are brave, active and enterprising, but all is in the grip of perpetual winter.” „Its inhabitants” sunt și astăzi „brave, active and enterprising” (ar fi de elaborat). În sate englezești, oamenii mai în vârstă încă se mai întâmpină unul pe altul cu salutul „courage and fortitude!” City-ul londonez, atât de invidiat de Frankfurt, Paris și New-York care abia așteaptă să-i ia locul și sunt hotărâți să-i ia locul, este the epitome of how „active and enterprising” the British really are (ar fi de elaborat). Și cât de altfel. Până și vechii regi sunt foarte altfel: Richard III a stat îngropat până recent sub o parcare in Leicester, iar Henry I se pare că încă mai stă sub Reading Gaol, ridicată în 1844 în spațiul în care Henry construise cea mai mare catedrală catolică la acea vreme (1121) din Europa, Reading Abbey, aproape complet distrusă apoi de Henry VIII. Dilema e mare: să se distrugă sau nu închisoarea (care e monument istoric protejat) pentru a se căuta și reabilita rămășițele regale și pe cele ale catedralei, sau să se continue proiectul deja început, de transformare a închisorii (închise acum) în apartamente de lux. Mă bucur că, în acest caz, specialiștii vor decide, iar nu un vot național.

    Acum sar la prima zi de după Brexit, când liderii UE se adunau în mod excepțional, într-o sâmbătă, să trântească, cu o grabă suspectă, ușa în nasul Marii Britanii (ușa dinspre ei), de parcă abia așteptau să scape de UK (ieșiți mai repede, no negotiations etc., după ce, în seara Brexitului, ministrul german de finanțe își scotea angajații la o bere – adică să sărbătorească, nu?, iar Berlinul se declara „centrul Europei”), am plecat atunci spre Londra să vizităm pentru ultima oară „the seat of British power”, înainte ca lucrurile să se schimbe definitiv, știind că suntem acum, în clipa asta, „între”, între before and after. Un fel de ultim pelerinaj la final de epocă, in the aftermath of Brexit, the turning point with no way back (Brexit, Brexecution, Brexodus, Brexshit etc). Cu o melancolie grea, am refăcut traseul Buckingham Palace, Westminster Abbey, Parliament, Home Office (nume atât de unic și iconic British dar redenumit pe europenește „Ministry of Justice” de laburiști din motive de political correctness dus la absurd). În timp ce ne-am amintit, cu o melancolie și mai grea, de extraordinarul monolog din Richard II al lui John of Gaunt, Duke of Lancaster (care își celebrase căsătoria în Reading Abbey ):

    „This England”

    „This royal throne of kings, this sceptered isle,
    This earth of majesty, this seat of Mars,
    This other Eden, demi-paradise;
    This fortress built by Nature for herself
    Against infection and the hand of war;
    This happy breed of men, this little world,
    This precious stone set in the silver sea,
    Which serves it in the office of a wall
    Or as a moat defensive to a house,
    Against the envy of less happier lands;
    This blessed plot, this earth, this realm, this England”

    (………. continuarea e la fel de tulburătoare)

    – Shakespeare, „King Richard II”, Act 2 scene 1 –

    Este cel mai extraordinar discurs patriotic ever, nu se poate să nu te treacă fiorii citindu-l.

    „This England”. It still is, yes, this England. As opposed to „that England”.

    (poate că ați vizionat deja The Hollow Crown – productie BBC cu piesele istorice ale lui Shakespeare. Aici se poate viziona monologul lui John of Gaunt: https://youtu.be/KuOvKOIGC0w)

    Aș mai trece prin observația Papei Ratzinger că „the great, the real British spirit comes out and manifests mostly in times of adversity” (citat din memorie), ca să ajung la James Bond.

    În mod iritant melodramatic, am avut în urechi, în sâmbăta de după Brexit, the Skyfall song: „this is the end, close your eyes and count to ten, feel the earth move and then….”. Nu înțelegeam ce mă apucase. Skyfall, da, o fi fost Brexitul un fel de skyfall, dar nici chiar așa. Brusc, am avut un fel de revelație. James Bond! James Bond e absolut iconic pentru mentalitatea britanică: eroul singur (insular), care nu se bazează niciodată pe alții, „brave, active and enterprising” și care always gets the job done. Alone. For his country. At Her Majesty’s service. Care moare sau pare că a murit însă miraculos se regenerează. Pentru că are un job de îndeplinit. Când totul pare pierdut, se ridică din ruine, un pic prăfuit, un pic șifonat, un pic însângerat, își aranjează butonii și manșetele cămășii (ăsta e un gest pe care-l aștept și urmăresc în fiecare James Bond movie; m-am uitat la Spectre aproape numai ca să prind momentul în care își aranjează his cufflinks) și ce face James Bond mai departe? He carries on!

    Asta fac dintotdeauna și asta vor face și acum britanicii: „Carry on, Brits!” Zi de zi, în vremuri bune sau in times of adversity, carry on. Fără big fuss și, mai ales, fără bla-bla.

    Recomand seria tv „Very British Problems” – „based on the popular Twitter feed, which has amassed 1.1 million followers with its wry observations about life as an uptight, tea-guzzling, weather-obsessed, queue-loving Brit”. Este revelatoare. „The peculiarities of the British psyche”. Poate vizionându-i vorbind despre ei înșiși (cum greu și rar o fac), am înțelege ceva mai mult din „de ce Brexit?”

    Iar în seria comică tv „Carry on!”, există un moment în „Carry on up the Khyber!” în care, asediați în reședința lor de localnicii rebeli, englezii își continuă tacticos their black tie dinner. Cu explozii în jur, bucați de tavan și zidărie căzând peste masă etcetc, ei își continuă cina și dialogul ca și cum nimic nu se întâmplă. Singurul panicat din încăpere e șocat de atitudinea lor și nu înțelege. Localnicul de afară nu înțelege nici el cum de englezii nu fug sau nu ripostează, remarcând că un asediu nu-i deranjează pe englezii ăștia, poți să le dărâmi casa, „a thing like that leaves them unmoved, but put the milk in the cup before the tea and they go berserk!” La sfârșitul mesei, iritați oarecum de asediu, ies până afară repede, 5 minute, să rezolve inconvenientul și se întorc apoi, ceva prăfuiți, ceva însângerați, dar ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în cel mai pur James Bond style, să mănânce desertul și să bea șampania. Nu degeaba seria se cheamă „Carry on!”.

    Cred că asta fac și acum, după Brexit, pentru că asta îi definește (și, oricum, nu au încotro): „Carry on, Br(ex)its!”

    …Probabil că cineva chiar le-a pus the milk in the cup before the tea!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *