“ Boborul”-Republica de la Ploieşti revizitată

Republica de la Ploieşti intră în literatură prin scrisul lui Caragiale. Devastatoare,ironia sa ridică soclul pe care se aşeaza statuia libertăţii. Adoratorii ei sunt, cu toţiii, fideli ai cultului revoluţionar. Inamicii lor juraţi sunt reacţiunea şi boierii ruginiţi, cei care tăgaduiesc poporului suveranitatea sa legitimă. Retorica lor o evocă pe aceea a lui Rică Venturiano. Ei sunt galibardieni,dar şi onorabili familişti. Curajul lor, precum cel al lui Stan Popescu din “ Boborul”, esteînfrânt doar de puterile oboselii. Capturaţi de întunecaţii emisari ai reacţiunii, ei pot fi doborâţi, dar niciodată umiliţi.
res_7dcafdb855c41de90c0b4c12061ba2bd_450x450_c5dk
Şi totuşi, dincolo de această legendă teşută de Caragiale, Republica de la Ploieşti a existat cu adevărat. Complotul care a dus la proclamarea ei intempestivă este o istorie ale cărei personaje sunt liberalii radicali munteni. Câţiva dintre cei care luptă la 1870 devin, în deceniile care urmează, aghiotanţi regali, prim-miniştri sau preşedinţi de cameră. Dar, la 1870, ei sunt vocea poporului revoltat, sunt ecoul, îndepărtat şi deloc ridicol al revoluţiei de la 1848. 1870 duce mai departe, în spaţiul Ploieştiului, promisiunile de la Islaz. Mitul care îi mobilizează este cel al ridicării populare.

Despre acest timp al înfruntărilor ideologice implacabile scrie Silvia Marton în cartea sa. Recurgând la istoria politică şi la istoria intelectuală, Silvia Marton redă efemera Republică unui context definit de modelarea noului regim politic. Efevervescenţa beţiei de cuvinte ţine de acest moment al începuturilor. Ridicolul derivă din grandoarea nestăvilită a retoricii radicale.

Popor şi reacţiune

Republica de la Ploieşti, iar aici demonstraţia Silviei Marton este solidă şi documentată, nu poate fi separată de posteritatea paşoptismului muntean. Căci liberalii radicali, cei care imaginează ridicarea de la 1870, sunt, temperamental şi ideologic, urmaşii declaraţi ai anului 1848. Această asumare polemică este marca lor identitară. Din epoca Unirii, dominată de confruntarea cu Barbu Catargiu, liberalii radicali impun un discurs a cărui menire este demonizarea adversarilor lor, inevitabil prezentaţi ca exponenţi ai celei mai teribile “reacţiuni”. Opoziţia dintre progres şi inamicii săi, centrală în imaginarul european, migrează şi în spaţiul românesc, acolo unde ea este destinată unei cariere remarcabile. Liberalii radicali recuperează latura de mobilizare civică şi de conspiratorialitate a paşoptismului. În lupta împotriva lui Cuza, ca şi în cea dusă în contra lui Carol I, roşii reciclează armele care le sunt familiare. Memoria iacobină, ca şi aceea a tradiţiei revoluţionare a Monarhiei din Iulie, le este îndreptar.

Eugeniu Carada, C .A Rosetti, Ion C. Brătianu sau Alexandru Candiano – Popescu sunt modelaţi de educaţia politică a radicalismului european. Ei sunt mai aproape de Mazzini şi de Louis Blanc decât de Mill sau Tocqueville. Radicalismul lor, analizat atent de Silvia Marton, îşi are în presă vehicolul de propagare ideal. Ceea ce îi distinge pe radicalii munteni este extraordinara lor frenezie, capacitatea de a se investi în proiecte agitatorice şi în conjuraţii. În opoziţie, ca şi la guvernare, roşii sunt animaţi de această credinţă în menirea lor de avangardă politică.

Ei vorbesc, invariabil, în numele naţiunii. Dar nu în numele acelei naţiuni rurale la care se referă Kogălniceanu sau Cuza, ci al acelei naţiuni urbane dinamice şi tenace, ataşată idealului burghez. Radicalismul liberal înfloreşte şi se extinde în acest spaţiu urban din care vin Ipingescu şi ai săi. Ţinta liberalilor radicali este organizarea unui regim care să ofere acestei naţiuni puterea politică. Mai degrabă indiferenţi faţă de elementul rural, ei sunt inamiciii declaraţi ai “ boierimii”.

Simbolic, acest segment tenace şi radical al mişcării liberale va reuşi, la 1875, să unifice grupările până atunci distincte. Din dualitatea Brătianu – Rosetti va rămâne doar primul, prin eliberarea de lestul retoric al radicalismului iacobin şi convertirea la respectabilitate.Partidul naţional- liberal are drept schelet acestă falangă “ roşie”.

Republica de la Ploieşti este, în ordine istorică, cel din urmă avatar al pasiunii republicane care îi încearcă pe liberalii radicali. Relaţia cu Carol I este una complicată şi tensionată, în anii de după 1868. Despărţirea de roşii îi conduce pe aceştia la redescoperirea surselor “subversive” ale mitologiei lor politice. Ca şi Cuza, Carol I devine un inamic al poporului, de vreme ce refuză naţiunii drepturile ei naturale. Ecuaţia internă se cere raportată la epopeea tragică a războiului franco – prusac. Republica de la Ploieşti trimite, în cheie minoră, la modelul francez.

Francofilia liberalilor radicali este retrezită în clipele în care ginta latină este ameninţată de asaltul prusac. Alianţele se reconfigurează. În epoca de guvernare “ roşie”, Prusia era unul dintre aliaţii esenţiali,dată fiind încordarea relaţiilor cu Napoleon al III lea. Dar flacăra latinităţii şi a libertăţii arde, din nou, din ce în ce mai puternică. Solidaritatea cu Franţa este solidaritatea cu himera republicană şi cu amintirea anului 1848. Peste un de la aventura republicană de la ploieşti, atacul împotriva coloniei germane germane din Bucureşti precipită, aproape, abdicarea lui Carol I. Guvernul de “ ordine” al lui Lascăr Catargiu apare ca o ultimă soluţie, spre a evita căderea in haos.

Cartea Silviei Marton este o contribuţie remarcabilă la acest dosar al inventării modernităţii autohtone.Vocile epocii sunt captate atent, ca într-un roman documentar trepidant. Republica de la Ploieşti iese din mitul caragialian şi intră în domeniul istoriei politice.

4 Comentarii

  1. Cartea arata si nivelul scazut la care suntem cu cunoasterea sociala : e o documentare mai mult istorica de prima mana a unor evenimente, care lipsea in detaliu, pana la teorii politologice complexe, e insa cale lunga la noi

  2. Cartea e buna si necesara : niciodatata nu a fost invadat saptiul public de tot felul de pseudoistorici, pseudoanalisti, agitati, grafomani, racnitori, fixisti si tot felul de retrograzi si oameni cu probleme. E suficient sa aruncati o privire pe adevarul bloguri sau, la polul opus generatia noua-veche, pe contributors. O carte macar ajuta omul sa mai gandeasca, mai ales daca cinsista si scrisa cu inteligenta : in schimb, comentariile „la zi” mustind a frustrari personale tacite, prost scrise, banale, coordonate si in haita a tuturor semidoctilor aparuti ca ciupericile in ultima vreme („formatori d eopinie”, auzi!) nu fac decat sa reduca mental populatia.

  3. Ca o ironie a sortii, „boborul” mobilizat de liberali pe la 1870 si inainte, cu metode de tip balci, instigari, chermeze, este acelasi cu electoratul semiurban sau semirural din mahalale sau din perferie, inclusiv periferii centrale, mobilizat astazi de Vanghelie, cu aceleasi tehnici, prin „Micul Paris” care se crede Bucurestiul, nu era o burghezie asezata in majoritatea sa 🙂 Al orizont istoric, bineinteles, dar aveau un anume simt al politicii si al directiei pentru reusita in domeniu, inca valabil si azi, chiar daca dadea chix uneori. In politica, trebuie sa conduci poporul, nu intotdeauna sa faci ca el, dar pana la urma sa ii dai satisfactie in sentimentele sale, sa lucrezi cu el.

  4. dusan crstici says:

    Dupa o vizita plina de bunavointa pe planeta preferintelor beletristice ex prezidentiale, o tema minunata, tratata cu seriozitatea necesara si bineinteles, cu o casacada de caracterizari incantatoare ale continuitatii crezului pasoptist muntean! Adaptabilitatea republicanilot liberali la clementa regala a atins cote cameleonice! Marea boierime era hipnotizata de aceasta performanta uluitoare! Trezirea din hipnoza s-a produs prea tarziu, prin 1921, cand nu mai era nimic de facut. Trebuia asteptat doar sfarsitul ce nu a intirziat prea mult, venind odata cu moartea Romaniei familiei Pillat, a familiei Filitti si a tuturor minunatelor familii romanesti.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *