de fapt, niciodată, nimeni, nimic
degeaba cauţi ieşirea din labirint
sperând, nu la un drum drept,
nu la un orizont îndepartat în care
zidurile s-au sfărâmat şi eşti liber
să rătăceşti fără cale,
fără dorinţa de a ajunge.
eşti destul de treaz în această viaţă
a zecea, a suta, a mia,
eşti destul de treaz să înţelegi, să vezi,
că nu există capăt, nu există drum
poţi să tai şi să rumegi vise zile întregi
în acelaşi loc, în acelaşi spaţiu
pe care nu-l vezi de atâta trăit în altă parte,
în gând.
de fapt, nimeni, nimic, niciodată, niciunde
sunt singurele cuvinte care te însoţesc
în rotitul în cerc, în abis.
speri doar ca acum, de data aceasta,
să fii însoţit, să stea cineva să-ţi privească
chipul rătăcit într-un vis.
însă nici asta n-ar conta prea mult.
nici n-ai observa femeia care deja a împietrit
privindu-te ucis de propriul gând…
a intrat şi ea in lumea în care îţi imaginezi că eşti şi,
chiar dacă nu crezi, trăiţi împreună de câteva vieţi
din acestea, virtuale, ideale, reale,
aveţi copii, grădină, un câine, chiar şi o fabrică
în care se ţes covoare cu modele orientale…
n-a avut nici o şansă, nu te putea trezi,
nu îţi putea propune o întoarcere în labirint
aşa că te-a însoţit. însă, chiar în vis,
îţi aminteşti că nu-ţi aminteşti cum arată
cum vorbeşte, cum te iubeşte, cea care
te însoţeşte.
