Din magazinul cu peruci, situat în centrul orașului, s-au furat, în douăzeci de ani, foarte multe exemplare. Proprietarul,Calvițian Peruc, disperat, cu prejudiciu enorm, la o afacere atât de mică, a apelat, în final, cum ar face tot omul care se respectă, la o echipă de pază. 24 de ore din 24. Pe rafturile de sus, atârnau perucile din păr bolivian, camerunez, filipinez, coreean și așa mai departe. Pe rafturile de jos, cele europene. Nordicii nu se încadrau în tipar, nu prea erau dispuși să doneze păr. Și, pe deasupra, nici nu era, în viziunea specialiștilor, de calitate, se rupea ușor, firul nu rezista la multiple spălări.
Perucile aveau între 15 cm și un metru lungime, fără exagerări. Se vindeau cu 30 de euro bucata. Cu 20, cele vechi, dacă aveai răbdare să negociezi.Înainte de a fi asamblat, părul negru, întins ca sfoara de rufe, era spălat, în țara de proveniență, cu șampon sau cu săpun de casă, bine limpezit și parfumat, mai apoi, cu eau de cologne. În niște căzi speciale. Se scoteau bani frumoși din afacere.
Într-un coș, pe un scaun roșu, se mai aflau amalgamate vreo câteva peruci pentru copii. Proprietarul ne avertizează că sunt clienți care vin să le închirieze pentru serbările odraslelor. O Baba Cloanța costă doar doi euro. Un conte Dracula puțin mai mult, dar nu depășește opt euro niciodată, oricât ar fi de mari cererile. Perucile de Halloween sunt cele mai căutate. Perucile, măștile, bastoanele telescopice, cuțitele din lemn, cu pregnant miros de lavandă, guma de mestecat fosforescentă, umbrelele transparente care, dacă le privești în lumina soarelui,se închid automat și alte nimicuri demne de a fi, cu proxima ocazie, aruncate la coșul cu vechituri.
Unii părinți străbat țara în lung și-n lat în căutarea unei peruci adecvate, care să nu denatureze tematica piesei în care băiețelul lor sau fetița va juca pentru prima dată. În rol secundar, e drept, dar asta nu știrbește cu nimic din sublimul momentului.
Domnișoarele care treceau prin fața vitrinei intrau ca teleghidate, întindeau mâinile după peruca aleasă, cum întind în deșert, turiștii rătăciți, mâinile după ochiul de apă. Se priveau în oglindă minute în șir, le întorceau și pe-o față și pe alta. Se întrebau dacă aceste peruci sunt curate, dacă nu există posibilitatea să păstreze, în părul lor, păduchi sau alte lighioane, chiar dacă au fost asigurate, încă de la intrarea în magazin, că așa ceva nu e imaginabil, că părul a fost trecut prin operațiuni de curățire și odorizare, astfel încât animalele mici, mai mici decât bobul de griș, nu se cuibăresc printre firele obiectului confecționat manual. La insistențele lor, proprietarii aduc din spate, dintr-un depozit improvizat, alte peruci, de mărimi diferite. Proaspăt transportate, cu taxiul, de la aeroport. (Se cuvine a spune, într-o paranteză, că taximetristul purta, și el, perucă neaoșă, din păr venezuelean, lucrată de un peruchier ieșit la pensie, mare amator de piese unicat.) Plus un ghid de întrebuințare, redactat în 1856, carte rară, legată-n piele, obținută de la un bătrân colecționar din Cehia. Că și astea, perucile, devenite, în timp, obiecte de lux, sunt făcute pe mărimi, li se explică clienților, nu suntem croiți la fel, Dumnezeu a lucrat la mașini de cusut diferite, unii au capul cât o nucă, alții au bostan în loc de cap, unii au urechile ițite, ca la pisica sălbatică, alții le au clăpăuge și, atunci, se pune problema cum vor arăta cu perucă, unde-și vor ascunde imperfecțiunile, unde calviția, unde excrescențele, calota craniană, în ansamblul ei. Adevărul e că nimeni nu-i obligă să cumpere ceva, dacă nu le vine bine.
De vreo câțiva ani buni încoace, a devenit o modă: toate vedetele poartă peruci, unele le preferă pe cele vopsite strident, din păr artificial, de păpușă Barbie, în verde de semafor sau în roz de bomboană fondantă. Alții, mai cu seamă politicienii, preferă nuanțele cu reperaj ambiguu, un roșcat cu tentă castanie, un blond ca de grâu înainte de a fi cules, toamna, de pe câmpiile patriei, alții merg pe mâna hair stylistului din mall și își trag, fără drept de apel, un negru pana corbului, care ascunde, la o adică, toate păcatele, cu tot cu neputincioasele fire albe.
Veneau la magazinul peruchierului Calvițian și persoane cu manechini în brațe sau doar cu capetele acestora, deșurubate. Abia intrau cu cauciucurile. Mai mult le târau, ca pe niște crengi prăfuite. Le așezau pe tejghea și, cu ochelarii pe nas, începeau să examineze perucile. Stăteau mult, le probau cu meticulozitate, uneori se făcea seară, târziu, proprietarul își dregea vocea și aștepta cu cheile în mână, lângă ușă. Perucile alunecau, adesea, de pe capul lucios al manechinului, păreau mai ciufulite ca-n realitate. Chinuite. Erau peruci pentru bolnavi care, în urma unor tratamente, de chimioterapie, mai ales,și-au pierdut tot părul. Soluția ar fi să se întrebuințeze un lipici special, un fel de plastilină, pentru aderență maximă la suport. Așa ni se spune. Cu cinism și aer de superioritate, încadrat perfect de ramele unor ochelari scumpi, în formă de inimă.
9 iunie 2016, Timișoara
