Motanul Naf-naf și iepurașul Anaf

Printre vestitorii primăverii nu se mai numără, astăzi, berze și rândunele, o nouă faună înlocuindu-le pe acestea foarte prompt. Fiscul rusesc s-a întrupat, precum puternicul zeu Bastet în Egiptul antic, într-o pisică atunci când, în orașul siberian Novosibirsk, rău-platnicilor li s-a pus sechestru pe felinele de companie[1]. Rasa shorthair, de pildă, a satisfăcut setea de ruble a omologului Anaf pentru o datorie de 200 de euro. Debitorul, pesemne, nu avea nicio altă avere. Spre deosebire de fiul morarului din Motanul încălțat, însă, restanțierul siberian a rămas complet descoperit: fără bani și fără pisică, șansele la o împărăție și o prințesă drept soție s-au făcut îndată nevăzute.

Din păcate, nimeni nu cunoaște basme cu final fericit printre ale căror personaje se numără finanațele publice. Povestea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte pare destul de amuzantă în comparație cu implacabilitatea destinului fiscal, în fața căruia până și tragedia Atrizilor pălește. Printre cele mai sinistre bancuri, pe care mapamondul le-a preluat de la americani cu mai puțină râvnă decât hamburgherul, dar cu nu mai puțină precizie, se numără cel care ne oferă doar două certitudini pe această lume: moartea și finanțele. Acum, în prag de primăvară, cu nimic altceva nu putem fi mai de acord. De 1 martie, la mărțișor, a intrat în vigoare legea conform cărora toți comercianții sunt obligați să dea bon fiscal. De 1 aprilie, post-păcăleli și prepascal, au apărut primele bilanțuri după controalele generate de noua lege: 177 de localuri au fost închise[2]. După inspecții de minimum zece ore, s-au dat amenzi de mii de lei, s-au suspendat activități pe termen de zeci de zile sau câteva luni. Pentru cinci lei în plus în casă – 4.000 de lei amendă; pentru 100 de lei în minus – închiderea activității și 15.000 de lei amendă; pentru o sticlă de țuică găsită în bucătăria unui restaurant, neînregistrată – 10.000 de lei și interdicție de trei luni la vânzarea de alcool. În unele orașe, precum Bacău, multe buticuri au ales calea cea mai simplă – s-au autosuspendat pe termen nedefinit, pentru orice eventualitate. S-a adunat, în urma acestor vajnice descinderi, suma de 4 milioane de lei pentru bugetul de stat. Ne amintim, de asemenea, cum, anul trecut pe vremea asta, ne-am trezit, mulți dintre noi, cu conturile brusc ușurate, după ce Anaf, primăriile și băncile au colaborat exemplar pentru a recupera fiecare leuț datorat de cetățeni. La Brăila, primăria se lăuda, mai deunăzi, că a făcut, astfel, rost de nu mai puțin de 5 miliarde. Iar la București, numai în sectorul 4, se spune că s-au blocat peste 45.000 de conturi pentru contravenții mergând de la amenzi pentru parcare până la fraude fiscale în toată regula.[3]

Dacă vi se pare puțin, avem o veste și mai bună. Ministerul Justiției, chinuit de vina că recuperează doar 10% din prejudiciile reieșite din averi ilicite și/sau nedeclarate, a apelat la Anaf. Acesta din urmă, însă, cică a clacat. Pur și simplu nu mai face față la recuperat banii, deși până și președintele Iohannis ar fi zis că 10% este de râs. Atunci a intrat în scenă Charles Duchaine. Nu scriitorul Charles Perrault cu Motanul încălțat, ci judecătorul francez care conduce, în prezent, o agenție paralelă fiscului, menită să recupereze, pentru stat și cetățean, banii care altora nu li se cuvin[4]. Agenția pentru Gestiunea și Recuperarea Bunurilor Sechestrate și Confiscate din Franța editează o revistă mai glossy decât Paris Match și un catalog mai strălucitor decât Christie’s în care prezintă mașinile, iahturile, vilele, bijuteriile și ceasurile (poate și pisicile) celor care au datorii de care nu pot sau nu vor să se achite. Duchaine a făcut ședință cu Anaful nostru și, prezentându-le pe power point revista, i-a îndemnat să înființeze o agenție similară care să editeze cât mai multe asemenea cataloage frumos colorate. Celor care mai aveau vreun dubiu, judecătorul francez le-ar fi spus (aproximativ): „Dacă un om fură o bicicletă, aparent nu e cine știe ce. Nici prejudiciul nu e grozav, nici infracțiunea nu merită închisoarea pe viață. Dar ceva trebuie totuși făcut. Doar n-o să-i facem omului cadou bicicleta!”

Dar, până se chinuie fotografii noștri profesioniști să nu pozeze bicicleta contre jour, inspectorii de la finanțe au o urgență mai serioasă de rezolvat. Un ziarist a descoperit că soția șefului Anaf are un restaurant. S-a dus să-l vadă. Dintr-un unghi favorabil, în lumină naturală. A băut o cafea. Cu lapte. A cerut nota. Cu bon fiscal. Din păcate, bonul a întârziat să sosească. Ziaristul a făcut reclamație. Directorul Anaf a declarat, fără fâstâceli inutile, într-un comunicat oficial, că „dacă s-a făcut o sesizare la Telverde, Direcția Antifraudă va demara controlul, la fel ca în oricare altă situație, în vederea verificării modului în care această societate respectă prevederile legale.”[5] Finalul poveștii nu îl cunoaștem încă la data și ora închiderii ediției. Cunoaștem, însă, multe alte finaluri deschise, bifurcate, în coadă de pește, dar, mai ales, foarte triste, când vine vorba de relația individului umil cu regimul fiscal. Scriam, în urmă cu ceva numere, o încercare de nuvelă kafkiană despre cărările croite pe coridoarele administrației finanțelor publice locale și mă întrebam atunci ce înseamnă o asemenea călătorie fără început și fără sfârșit pentru sănătatea mintală (căci buzunarul poate fi exclus din diagnostic), nu a marilor firme și a mijlociilor angajatori, ci a celor generic aruncați în oala activităților independente și disprețuitor expediați în ghiveciul PFA – categorie din care, cu regret vă aduc la cunoștință, fac și eu parte. Așa că nu mai reiau narațiunea cu accente postapocaliptice, ci mă limitez la a descrie, în loc de concluzii, o caricatură dintr-o revistă românească „scăpată de sub control”[6] care face ce știe românul mai bine: haz de necaz. Doamna cu coasa face cu ochiul de pe prima pagină, amenințând, la început, the American way și tocmind, la sfârșit, the Balkan way. “Se spune că de moarte și de fisc nu scapă nimeni. Nimic mai fals! Ce-mi dais ă te scap de taxe?” Cu un curaj sublim, redactorul forțează nota și mai mult, sfidându-și propria oroare de represalii – acestea, după toate aparențele, mai cumplite decât soarta celor doiprezece de la Charlie Hebdo – și mărturisește lumii întregi: „Dis de dimineață, am dat să plătesc ceva [la butic] și fătuca nu avea schimbat. S-a zgârmat în propriul portofel după 2,50 lei și mi i-a dat. Dacă venea un control după mine o găsea cu un plus în casierie de fix doi lei cincizeci. Dar cred că a scăpat, că n-am văzut nicio știre cu suma asta.” Fătuca și complicele ei, jurnalistul, să aibă pregătite, cu bagajele făcute la ușă, toate exemplarele de pisici Pixie-Bob, Bombay sau Turkish Van din dotare, de preferință cu vaccinările aduse la zi.

 

[1] Evenimentul zilei, 23 decembrie 2014.

[2] Ziare.com, 2 aprilie 2015.

[3] www.pressalert.ro

[4] Gândul.info, 3 aprilie 2015.

[5] Evenimentul zilei, 31 martie 2015.

[6] Kamikaze, 31 martie 2015.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *