Domnul Viorel Colţescu şi cărţile-soldat

Pentru cei care, din varii motive, nu ştiţi cine a fost acest om, o să spun din start, fără nici o „strategie de discurs”: Viorel Colţescu a fost un Mare Om. Am lăsat deoparte orice prudenţă stilistică – de genul „pentru mine, a fost un Mare Om” – fiindcă, în privinţa Domnului Viorel Colţescu, lucrurile sînt cît se poate de clare; inclusiv pentru că, din zecile mele de întîlniri cu oameni care au avut privilegiul de a-l fi întîlnit, părerea a fost şi este unanimă: Domnul Colţescu a fost un Mare Om. Un Om Extraordinar! Şi verbul care leagă toate aceste aprecieri este, de fapt, nedrept: fiindcă, pentru mulţi dintre cei care s-au cunoscut cu Domnia sa,  Domnul Colţescu este un Mare Om; este aşa, în continuare – trăieşte, discret, aşa cum a fost mereu, aşa cum trăieşte nevăzutul…

Acceptaţi, vă rog, că nu este doar o figură de stil cînd spun(em) că există oameni care, pentru alţi oameni, sînt un fel de „acasă”. Ceea ce îi face să fie aşa nu este deloc puţin lucru: prietenie, atenţie, ştiinţă (de carte, a vieţii), toleranţă, tăcere, vorbă potrivită – toate, laolaltă, alchimic îmbinate şi mai mult decît atît, cu siguranţă! Domnul Viorel Colţescu, un Mare Om şi un Mare Profesor al Republicii Literelor, era aşa: era, inclusiv pentru mine, o parte din ceea ce înseamnă „acasă”. Era şi este – veţi vedea mai jos!

Depre „acasă”, lucrurile sînt, pentru fiecare om, complicate – complicate pentru fiecare, în felul său, unic şi irepetabil. Cred că şi mai mult decît atît: complicate, pentru fiecare, în mod obligatoriu! Poate că nu sîntem mereu conştienţi dspre ce e acasă şi, uneori, şi mai puţin: nu sîntem conştienţi că există acasă! Dar uitarea sau ignoranţa nu anulează definitiv ceea ce este sau pe cine e „acasă”. Acasă există şi pentru a fi (re)descoperit.

În ce mă priveşte, cu Domnul Colţescu, cu o parte din fiinţa sa (şi, deşi va urma peste puţine rînduri un citat, nu am inimă să spun – cu o parte din „fiinţa sa de hîrtie”; nu ar fi de tot adevărat…), m-am reîntîlnit foarte recent, citind o carte – una gîndită şi construită de unul dintre studenţii săi din cele din urmă generaţii.

Cartea, ajunsă în această perioadă mai degrabă întîmplător pe biroul meu de lecturi de zi, foarte bine strunită, a fost la vremea sa o mică revelaţie editorială. Ea se cheamă Jurnalul unui cititor  – e scrisă (şi împănată cu citate şi note de lectură în care se regăsesc de asemnenea, şi din abundenţă, citate – ordonate cu sens şi în căutarea sensului) de Gabriel Brebenar. Student cîndva la Universitatea de Vest din Timişoara, la Facultatea de Filosofie – ca şi mine, de altel.

Cartea lui Gabriel Brebenar nu este, desigur, despre Domnul Viorel Colţescu; dar sînt acolo, în paginile ei, mai multe referinţe despre Domnul Colţescu. Toate, în acelaşi registru – al unei admiraţii- competente şi copleşite – pentru cineva rar şi bun şi magistral. Între notele din carte, aceasta – cea care mă tot urmăreşte după ce mi-am copiat-o: „în camera aproape cufundată în întuneric, cărţile stau pe rafturi drepte şi tăcute – asemenea unor soldaţi gata oricînd să ia lupta de la capăt. Şi, de fapt, trebuie, cu fiecare epocă, cu fiecare dintre noi, să reia această luptă nesfîrşită pentru omenia din noi, invadată încontinuu de hoardele indiferenţei, comodităţii, dezabuzării – luptă cu rezultate mereu precare, totdeauna nesigure, pretutindeni în discuţie”.

Faptul că acest citat a ajuns – acum, la cîţiva ani buni după moarte acestui Mare Om – şi la mine, din nou sub ochii mei, dar cu o forţă de „semnalizare” mult mai mare decît a fost cînd l-am citit prima oară (odată cu lectura cărţii din care a fost decupat) e pentru că un alt Mare Om, Gabriela Colţescu, soţia Domnului Colţescu, nu l-a lăsăt să se piardă.

Doamna Colţescu – Gabriela Colţescu, un Mare Om, cum spuneam şi cum spun toţi cei care au cunoscut-o! – este cea care menţionează de altfel, cu trimire chiar la citatul de mai sus, că „pentru această luptă, singura pe care Viorel Colţescu o recunoştea ca îndreptăţită, l-am ajutat să mai aducă încă un soldat”. Anume: splendida „Istorie a filosofiei”, în două volume publicate la editura Brumar din Timişoara.

coltescu

Cîteva vorbe pot lovi mai tare decît o măciucă. Unele pot doborî; altele, te pot împinge mult-înainte. Despre unele nu am nici o îndoială că pot face pe un om să caute chiar şi ceea ce, în bine pentru el, nu îndrăznea nici să caute şi, cu atît mai puţin, să spere că ar putea găsi.  Unele vorbe îţi pot arăta drumul către acasă; chiar dacă ai uitat că există aşa ceva.

Am încercat, cu puterea minţii, să îmi imaginez cum ar fi spus frazele despre cărţile-soldat Domnul Colţescu. Cu vocea sa calmă, cu ochii săi albaştri care îi sclipeau cînd vorbea despre cultură, despre cărţi, despre Kant (Doamne! – cum a putut să ni-l povestească, în cîte feluri, şi mereu fără sfîrşit pe Im. Kant!), cum îi sclipeau ochii său albaştri vorbind despre filosofie, deci nu numai despre Im. Kant…Cu spatele drept, cu privirea mereu înfiptă blînd în privirile celor către care vorbea, cu sacoul său albastru în care nu părea ci era un rege al gîndirii.

Şi am reînceput să îl caut – mai întîi, cu o curiozitate de om confortabil cu cele văzute, cu cele exterioare, cu cele efemere. Domnule Colţescu, aş fi vrut să vă spun, şi ca să vă amuz puţin, că v-an căutat în aceste zile pînă şi pe google. Intuiesc că m-aţi fi privit cu un zîmbet uşor ironic în colţul buzelor şi, poate, aţi fi lăsat să scape una dintre redutabile dumneavoastră formule magice cu care deschideaţi un dialog: daaaa?, interesant…fooooarte interesant!

Logic în nedreptatea pe care o pun în joc, involuntar uneori, dincolo de oameni, ierarhii, poate şi dincolo de algoritimi, asemenea dihănii care memorează mult din ceea ce este insignifiant şi lasă în margine sau uită de tot ceea ce este cu adevărat relevant, Domnul Viorel Colţescu nu prea e pe google. Sau e tot mai puţin; cu cît lumea aceasta, şi lumile complementare lumii lui google, cresc, cu atît, e de aşteptat, Domnul Viorel Colţescu va fi mai puţin acolo.

Ca să ajungi acasă, trebuie uneori (adesea?) să te şi rătăceşti. Nu e de la mine asta – e (tot!) de la antici (pe care, în felul său erudit şi inimitabil, îi aprecia şi povestea şi Domnul Colţescu). Nu mai caut pe google şi nici altundeva pe net ceea ce am spus că am încercat să fac, pentru o vreme. Am scos din bibliotecă cele două volume de la Brumar ale Istoriei filosofiei şi am reînceput să le citesc. Cartea este a Domnului Viorel Colţescu, cum spuneam. Un Mare Om, cum ştiu toţi cei care l-au cunoscut. Care trăieşte, de fapt; întorc paginile celor două volume – uneori în faţă, altori în spate. Citesc şi recitesc. Domnul Viorel Colţescu este un Mare Om care trăieşte!

 

Un comentariu

  1. Lavinia Jennings says:

    Va multumesc pentru minunatul omagiu.
    Domnul profesor Viorel Coltescu mi-a schimbat viziunea despre filozofie si m-a incurajat si sustinut ca studenta a sa. Un om rar, de o integritate la fel de rara, cu o modestie si finete exemplare. A stiut, cu multa blandete, sa descopere si sa inspire studentii cu dorinta autentica de cunoastere si chiar sa le ofere o prietenie profunda mult dupa anii de facultate.
    Un om care continua sa fie viu in memoria mea si , sunt sigura , a multor studenti care au avut sansa sa il cunoasca si sa il asculte. Ii suntem adanc recunoscatori.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *