D.R.: Fiindcă mă simt responsabilă să menţin o oarecare cronologie în discuţiile noastre, o să mă întorc puţin în 1969-1970, când, printre atâtea nefericiri, aţi avut totuşi parte de o ieşire luminoasă. Mihail Jora, proaspăt laureat al Premiului Herder, v-a recomandat pentru bursa Herder, la Viena, la clasa profesorului R ichard Hauser.
D.G.: S-a lăsat şi cu supărare atunci, fiindcă am făcut eroarea să nu bat la uşile ministerului, lingând clanţele unor birocraţi, ca să-mi iasă mai repede viza. Credeam că e o chestie oficială, că o voi primi automat. Dar n-a ieşit. Şi Jora s-a supărat îngrozitor pe mine, m-a chemat şi mi-a spus: „Să ştii că nici nu mai vreau să aud de tine. Trebuia să te ocupi!“. Am plecat de la el distrus de supărare, cu un imens parapon pe mine, dar nici nu ştiam exact ce ar fi trebuit să fac. Şi m-am dus trei străzi mai încolo, la Cella, şi i-am zis: „Doamnă, nu mai plec!“. „Păi, de ce nu mai pleci?“ Şi, când a aflat că maestrul s-a supărat pe mine, şi-a luat umbreluţa – începuse o ploaie cumplită – şi s-a dus pâş-pâş până la Jora, iar eu am stat la ea şi am aşteptat. Când s-a întors, era totul bine, dăduseră telefon la minister, viza urma să iasă. Trebuiau împinse toate de la spate.
D.R.: Aşa aţi ajuns pentru a doua oară la Viena.
D.G.: Da, şi l-am avut profesor pe R ichard Hauser, evreu fugit din Ungaria, stabilit la Viena, cu titlu de profesor emerit. Avusese elevi foarte buni, mulţi au făcut o carieră impresionantă – M itsuko Uchida, de pildă, care fusese colegă cu mine. Hauser a reacţionat şi mai entuziast decât clasa lui Kravcenko de la L eningrad. I-am cântat nişte fragmente cu aşa o virtuozitate, încât atunci când am terminat mi-a zis: „Aşteaptă! Aşteaptă!“. A fugit pe coridor la colegul lui, Bruno Seidlhofer, strigând: „Bruno, Bruno, komm zu mir!“. Şi l-a adus la pian şi m-a pus să-i mai cânt o dată Campanella pe o temă de Paganini de Liszt şi apoi Concertul nr. 1 de Brahms, pe care tocmai îl învăţasem. Pentru că o astfel de versiune de Brahms nu mai auzise şi trebuia să împărtăşească această bucurie cu Bruno.
Dan Grigore, Dia Radu, Lumea în Si bemol, Polirom, Iaşi, 2016
D.R.: Dar ce era atât de diferit în maniera dumneavoastră de a-l cânta?
D.G.: Hauser a şi scris asta într-o scrisoare către Jora. Era vorba de profunzime şi tehnică, nici nu-mi mai amintesc exact, ideea era că am calităţi pianistice ieşite din comun care mă îndreptăţesc la o carieră de prim rang. M-a avertizat însă că o asemenea structură artistică nu are nicio şansă în ţările estice, unde ascensiunea se face pe alte criterii. M-a recomandat unor impresari, care au zis: „Sigur, minunat, dar rămâi aici!“. Eu n-am vrut. Şi atunci Hauser a făcut demersuri să-mi mai prelungească bursa cu un an. Le-a scris oficialilor din Germania, dar între timp a făcut un cancer galopant la plămâni şi a murit. I ar eu a trebuit să mă întorc în România, unde Jora m-a primit cu mare bucurie. Citise scrisoarea lui Hauser. M i-a zis: „Măi, baieti, ai făcut treabă bună acolo, dar mai bini ar fi să-mi cânţi ceva, să văd şi eu“. Şi i-am cântat un intermezzo de Brahms, după care a venit şi m-a sărutat cu lacrimi în ochi şi mi-a zis: „Bravo, n-ai pierdut timpul degeaba!“. Bursa Herder a trecut deci cu brio, însă fără rezultate în planul concret al carierei.
