Dan Grigore, Dia Radu, „Lumea în Si bemol” (3)

D.R.: Nu v-a fost frică să luaţi copilul?
D.G.: Nu, m-am dus pe strada Tache Ionescu, unde era plin de trupe şi de scutieri – şi am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele cum o tânără femeie îi spunea bărbatului ei: „Dar de ce să fugim? De ce să ne fie frică? Să le fie lor!“. Şi atunci am ştiut că nu mai e loc de întors. Când am revenit acasă, am văzut de la balcon elicopterul zburând şi ne-am prins că Tovarăşul fuge. Noi stăteam în Piaţa Amzei şi se vedea direct spre Comitetul Central.
D.R.: Vă venea să credeţi că se întâmplă, în sfârşit?
D.G.: M-a cuprins o bucurie uriaşă, simţeam o eliberare fantastică. Parcă reveneam la starea de demnitate de care fusesem privat în timpul regimului. De bucurie, am ieşit iar în stradă, târziu în noapte, şi m-am îmbrăţişat cu tot felul de oameni necunoscuţi, la fel de entuziasmaţi ca şi mine. Dar la un moment dat, nu ştiu ce mi-a venit brusc, că i-am zis Margăi: „Hai acasă, că ceva nu-i bine!“. Şi am plecat la fix – la scurt timp au început să tragă. Ne-a sunat o prietenă care stătea la Dalles să ne spună cum trec tancurile peste oameni şi-i strivesc.