două drumuri, două cărări diferite
între mine şi tine
dar nu apucăm nici măcar sa trecem unul pe lângă altul,
nicicum să ne atingem
nicicum să ne întâlnim privirile,
măcar pe fugă,
să ştim că noi nu ne căutăm,
ci pur şi simplu mergem
– într-un ritm deja constant, fiecare cu opririle lui,
cu somnul de lângă gardul de sârmă,
cu visul pădure sub cerul lipsit de stele,
de soare, cu iarba arsă, unde nici în zori
nu ne putem potoli setea :
nici urmă de rouă, iar ploile ne-au uitat.-
pe drumurile dintre mine şi tine
fiecare a pavat amintiri,
eu ţi-am clădit hanuri, am sădit poveşti
să-ti legene visele,
am tăcut, să nu prindă tâlharii de veste,
am aşternut la fiecare răscruce
o lungă scrisoare despre ziua care va veni.
iar drumul tău nu mai seamănă cu o închisoare,
e o simplă plimbare de la o zi la alta.
pe drumul meu găsesc doar pietre ascuţite
şi voci străine aruncând flăcări de sare
de neînţeles, de neşters.
si nu pot ocoli vasele sfărâmate
si nici nu am de cine mă sprijini
pentru a-mi scoate spinii din tălpi.
şi văd că nu ai trecut pe aici nici măcar în gând,
dar ai trimis tot felul de mesageri
să-mi caute sub vise, să-mi răscolească sângele,
amintirile, gândurile, pentru a găsi o armă,
ceva cu care să-mi străpungi inima.
însă inima mea este în inima ta,
şi ar trebui sa ţi-o decojeşti cu grijă pe a ta
pentru a ajunge la ea.
şi atunci am muri amândoi fără rost,
fără să ne întâlnim măcar, fără să văd
prăpastia morţii în privirea ta.