Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), „Viaţa ficţiunii după o revoluţie” (3)

Numai că, aşa cum se întâmplă – şi nu doar mie –, în momentele pozitive apare sistematic o lacună. Şi nu o lacună oarecare. Mi s a adus la cunoştinţă că la şedinţa de la ziar unde urma să fie înfierat „Esenţialul“ pentru familiarismul iresponsabil cu care era tratat conducătorul Uniunii Sovietice

acum câteva clipe a venit Lili, menajera noastră, care de cum a intrat pe uşă mi a povestit surescitată că s a dus să cumpere pâine şi acolo un ţăran zicea în faţa tuturor că, „dacă atunci îi dădeam lui nea Nicu doi pumni în cap, el înţelegea şi nu pleca“. Era foarte amuzată şi m a întrebat ce părere am, a priceput că nu s deloc amuzat şi a plecat înţelegătoare în bucătărie; îmi permit o divagaţie necesară: în noaptea aceea eram singur în casă; Georgeta mă sunase să mi spună să stau liniştit, nu am de ce să intru în panică; ea se găsea în Floreasca, la Sonecika, o pensionară de la municipiu, o prietenă a noastră de multă vreme. Fără să fiu „ipohondru moral“ ca dumneata (te citez), adevărul este că am intrat în panică, ceea ce nu mi s a mai întâmplat din antichitatea ilegalităţii. De ce mă lăsase singur într o noapte ca asta? Nu voia să fim împreună, să fim găsiţi împreună? Nu mai avusesem cu ea nici o discuţie ideologică de pe vremea mişcării transcendentale, când am convins o să nu meargă acolo.

Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich)
Viaţa ficţiunii după o revoluţie

Polirom, Iaşi, 2016

În zilele Timişoarei semnase cu un grup de tineri discutabili un manifest pentru libertatea de expresie, nu mi spusese, o aflasem de la Xifando, nu am avut timp să discut cu ea această opţiune; recunosc că în zilele acelea când se trăgea la Timişoara nu voiam să ies din Cevengurul lui Platonov; în noiembrie mi l adusese tradus, în dactilogramă, la mare, la vila de la Neptun, Maximilian, un universitar marxist în care aveam încredere (şi care ştiu că te cunoaşte). Atunci când am văzut elicopterul, am lăsat Cevengurul şi, noaptea, după telefonul Georgetei, am înţepenit în fotoliu până a apărut Iliescu; mi am regăsit uzul raţiunii – ne cunoşteam bine, mă respecta, nu mă va aresta, nu fusesem în balcon, eram pensionat de câţiva ani buni (cât de buni?); totuşi, din ce în ce mai clar mă gândeam la ce voi face când mi se va bate în uşă.
viata fictiunii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *