Happily Never After…

Happily Never After…

 

… Sau, pe românește, cu parafrazele de rigoare, au ales să nu trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Acesta este finalul în coadă de pește al poveștii de dragoste dintre un turc și o turcoiacă, nedifuzată la oră de vârf la Kanal D, dar preluată și întoarsă pe toate fețele de presa internațională[1]. Părea comic, la prima vedere, cum remarca „nu te iubesc” rostită cu emfază de un soț sătul până peste cap a fost considerată de tribunal cea mai gravă insultă posibilă și, în consecință, probă principală în proces, pe baza căreia bărbatului i s-a aplicat o amendă contravențională usturătoare iar soției i s-a acceptat divorțul. Turcia ne apare, în acest incident, ca o țară din cale-afară de emancipată, care înțelege și sancționează violența emoțională înaintea multor alte țări care se cred mai breze. E drept că, și în anii 20, turcii le-au luat-o înainte altora, oferind femeilor drept de vot și dreptul de a candida în alegerile locale și naționale. Atunci, Kemal Atatürk abolea toate legile otomane și făcea destul caz de șansele de neimaginat până atunci pe care le oferea femeilor: egalitate la divorț și moștenire, accesul la educație, căsătoria civilă etc[2]. Acum, Recep Erdoğan joacă la dublu: pe de-o parte, în Turcia de azi vezi mult mai multe femei acoperite din cap până-n picioare cu hijab-uri și niqab-uri decât cu două-trei decenii în urmă, chiar dacă, pe de-altă parte, vedem, în instanță, cum drepturile femeilor și sensibilitățile acestora sunt ridicate la rang de lege.

Dacă, despre violența domestică a început să se scrie din anii 70, odată cu radicalizarea mișcării feministe în Occident, iar violența asupra copiilor este o preocupare constantă în mai toate statele civilizate, despre violența emoțională s-au spus mai puține lucruri, deși ea este aproape omniprezentă, în forme variate. Să luăm un exemplu clasic: o fată de 14 ani este oferită de propriul ei tată unui bărbat violent și coleric, mult mai în vârstă. După două încercări de evadare din această situație, fata dezvoltă un soi de sindrom Stockholm, atașându-se de cel care a subjugat-o și considerând că este de datoria ei să-i stea alături. Pe fată o cheamă Belle, iar povestea ei ne este mai bine cunoscută cu titlul Frumoasa și bestia, mai ales în varianta hollywoodiană în care fata se alege în final cu o superbă rochie de bal aurie, cu crinolină, pentru devotamentul ei. Cercetătoarele feministe care atacă acest tipar observă și faptul că textele tradiționale precum basmele scapă… basm(a) curată de criticile culturale pur și simplu pentru că sunt “clasice”, deci incontestabile.[3] O abordare similară ne este pusă la dispoziție de un proiect precum cel condus de cunoscuta artistă americană Saint Hoax[4], care prezintă fotografii trucate ale celor mai îndrăgite prințese Disney, cu rochii și coafuri perfecte, dar cu câte un ochi vânăt sau cu buzele tumefiate. De aici și până la a ne minuna de noile povești de adormit adolescentele, precum seria Twilight sau, mai rău, 50 de umbre ale lui Grey, nu mai e decât un pas. În locul prințului-bestie blestemat, aici avem de-a face cu vampiri infiltrați printre oameni și cu sadici care face pe oamenii de afaceri foarte prosperi în viața de zi cu zi. Ceea ce-i recomandă, însă, în ochii tinerelor, este ideea lor de romance, care ne transmite un mesaj foarte explicit – nicio fată nu scapă de abuz fizic sau emoțional, dar ajunge să se obișnuiască repede cu ideea.

În definitiv, ce înseamnă romance, ar putea întreba studenta filoloagă Anastasia Steele, căreia i se aprind călcâiele după miliardarul fără sare și piper, dar cu bice și cătușe, Christian Grey – în romanele de prea mare succes care-i poartă numele acestuia din urmă? Așa cum turcul târât prin procese de nevastă ar putea întreba ce înseamnă a iubi? Dacă la aceste întrebări se poate răspunde cu o listă lungă, cu nimic mai scurtă va fi lista de răspunsuri la întrebarea ce este abuzul și violența emoțională. Un amplu studiu realizat de UNICEF în 2014[5], pe eșantioane alese din 200 de țări de pe toate continentele, “Ascuns la vedere”, arată cât de numeroase forme poate lua abuzul emoțional, de la ignorare, ridiculizare și izolare, până la terorizare și exploatare, iar nenumăratele bloguri și chat-uri despre violența emoțională asupra femeilor lungesc lista încă o dată pe atât.

Cu puțin timp în urmă, opinia publică s-a arătat șocată de o declarație făcută de însuși Papa Francisc, care lăuda un părinte pentru relația model pe care o are cu copiii săi, după ce acesta îi explicase Papei: „Îi mai lovesc uneori, dar niciodată peste față, ca să nu-i umilesc”, iar Papa comentase: “Ce frumos! Acest părinte a demonstrat că are simțul demnității”[6]. La criticile care s-au iscat, Biserica a reacționat în spiritul proverbelor românești – „Bătaia e ruptă din rai” sau „Unde dă mama crește”, vorbind despre disciplinare, chiar dacă inclusiv ONU s-a pronunțat de curând împotriva sancțiunilor severe încă practicate în școlile catolice. Dar, dacă bătaia e sau nu e ruptă din rai atunci când este aplicată copilului, cum s-ar formula o zicătoare despre cafteala în viața de cuplu? O campanie recentă lansată de Ministerul Muncii din România a iscat numeroase controverse atunci când a prezentat un interviu cu o femeie care mărturisea, senină: “Cand primesc o palmă, sunt fericită că nu mă bate mai tare.”[7] Aceasta este o afirmație asemănătoare cu cea auzită adesea pe la înmormântări, de pildă, când, pe modelul “despre morți numai de bine”, femeile apreciază bunătatea răposatului în funcție de cât de rar ridicase în viață mâna asupra consoartei. Ambele ipostaze explică rezultatele sondajului desfășurat prin Ministerul Muncii, care arată că, dintr-un milion de femei abuzate fizic sau emoționalzilnic, doar 1% fac un denunț sau se confesează pe acest subiect.

În consecință, îmi este destul de greu să apreciez dacă pățania celor doi turci ajunși să se judece pentru o declarație de neiubire mă amuză sau mă întristează, sau dacă speța de la care s-a pornit și decizia instanței sunt ridicole sau triumfale. E nevoie de mai mult decât o privire feministă piezișă sau de un zâmbet hâtru pentru a trata acest subiect – și, mai ales, bătaia sa mai lungă – așa cum ar trebui.

[1] Hotnews, 2 martie 2015.

[2] Fatma Fulya Tepe, „Women’s Liberation in Turkey Before the 1980s: The Case of Nezihe Kurtiz”, in Journal of International Women’s Studies, 15(2), 299-318.

[3] Nina Funnell, “The harsh reality behind fairytales”, in The Age, 1 September 2010.

[4] Kim Stephens, “Disney fairy tales turn to abuse nightmares”, in Huffington Post, 22 July 2014.

[5] Hidden in Plain Sight, UNICEF Publications, 2014.

[6] Jurnalul.ro, 6 februarie 2015

[7] ProTV.ro, 8 mai 2015.

Articol publicat în versiune originară în revista Orizont. Mulţumim autoarei pentru permisiunea de a-l reproduce. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *