Azi s-a sinucis un alt student

Azi s-a sinucis un alt student. Procedeul e acelaşi: aruncarea de la ultimul etajal universităţii. Aproape în fiecare an, se sinucide câte un student. Nu e nimeni lângă el să-l tragă de mânecă, să-i spună că greșește. Nu-i reaminteşte nimeni că „Viaţa e cel mai de preţ lucru ce ni s-a dat!”. Acum e lângă mama lui, în ceruri. Nu-i mai cere nimeni socoteală, nu-l mai cad profesorii la examene, nu-l mai înjură fetele cu fiţe prin discotecile patriei, că e împiedicat, că nu ştie să fumeze sau să danseze techno. Acum nu-i mai este frică de nimic. Stă pe marginea norului şi priveşte cum joacă, în parc, fotbal băieţii dintr-o şcolă generală de cartier. E liniştit. Sus nu e nici frig, nici cald. Se aude doar muzica sferelor. Mama lui e pe un nor vecin. Ea aruncă raze de lumină în curtea spitalului în care a bolit până să moară. Prietenele ei sunt acolo, continuă să spere. Una îşi ridică privirea rece spre cer: „Azi e timp frumos! Săraca Lenutza, anul trecut, pe vremea asta, medicul i-a spus că mai are de trăit doar două luni.”

 

***

 

Într-o bună zi, așa se zice, scapi de frică. Toţi scăpăm, într-o bună zi, de frică. E ca bolile copilăriei. Pojarul. Varicela. Sau ca tusea măgărească. Sau ca gripa. Nu, nu cea porcină. Nici ca aviara. Ca răceala de mai, ca guturaiul, mai bine zis. Vine şi trece după câteva zile, săptămâni. Starea generală se ameliorează. Rămâne, însă, un REST al fricii. Un semn pe care-l lasă, perfid, în urmă. Să-ţi aminteşti. Să nu cumva să uiţi. Restul ăsta e un fel de clonă a fricii, puiul ei, odrasla cea mai de preţ, animăluţul de companie, minunea, vraja, creatura fără cusur, mirosul rar care anticipează moartea. Cu RESTUL de frică se poate trăi până la adânci bătrâneţi. Uite, Albert, prietenul de nouăzeci de ani, din Franţa, fost profesor de literatură franceză, e un exemplu admirabil în acest sens. De cum se învinge sistematic frica. El cumpără în fiecare dimineaţă croasanţi proaspeţi de la brutăria din colţul străzii. Rue de la Colombière. Pe brutar îl cunoaşte de la douăzeci de ani. Un brutar bătrân vinde croasanţi proaspeţi în fiecare dimineaţă. „Bonjour, Albert!” „Bonjour, Nicolas!” Din tonul vocii, din surâs, din modul cum intră și iese din brutărie, întotdeauna cu glume la purtător, ştie că Albert cumpără trei croasanţi, o franzelă şi o împletitură. O singură dată l-a pus în mare încurcătură pe brutar. A venit însoţit de Huguette. Urma să se mărite fata lor cea mare, Claire. Părinţii, prietenii ei cei mai buni, i-au plănuit o surpriză de proporţii: un chef în aer liber, în chiar grădina casei lor. Prin urmare, părinţii erau pe punctul de a comanda o sută de croasanţi. Sigur că, la rostirea acestei cifre, Nicolas, brutarul cu bonetă fină, s-a crucit, s-a răsucit, s-a repede panicat. I-a fost, oare, frică? Exista riscul să nu poată satisface o asemenea comandă. Dacă n-ar fi fost vorba de Albert, amicul său cel blând, nu şi-ar fi făcut griji, dar aşa? În acelaşi timp, nu voia să dea impresia că e copleşit de eveniment. Până să iasă din impas, l-au trecut toate sudorile, s-a retras o clipă, ca pentru a decide ce şi cum, apoi, hotârât, a conchis că totul e sub control, că mâine, la prima oră, va fi livrată „marfa”. N-a murit nimeni. Totul s-a desfășurat ca la carte.

 

 

***

 

Caravaggio face ravagii pe piaţă. Se cumpără în draci pictura lui. Cunoscători şi simpli cetăţeni aleargă prin galeriile luminoase, cu gândul mărturisit de a achiziţiona „un Caravaggio”. Asta nu se întâmplă la noi, ci în alte ţări. Dezvoltate. Civilizate. Cu indice redus de mortalitate. Cu criza financiară ţinută admirabil sub control. Ca bombele atomice purtate în genţi sigilate, antiglonţ, antiterorism etc. Cumpărătorii, aşadar, se îmbulzesc în faţa unei pânze. Nu au voie să facă fotografii. Unii reuşesc să surprindă un detaliu. Cu aparatul camuflat sub impermeabil. Deşi afară e caniculă şi domnişoarele poartă maiouri indecente. Chipul lor devine mai blând, cu totul transfigurat, în faţa unui Caravaggio. Acolo, din câte am auzit, se moare foarte rar. Aproape deloc.

 

***

 

Stai la terasă, îţi mănânci în tihnă prăjitura sau îngheţata cu frişcă când, dintr-o dată, şerveţelele o iau razna, masa se clatină, părul se face vâlvoi, câinele vagabond chiaună, retrăgându-se, chelneriţa închide precipitat umbrelele. „Poftiţi înăuntru, începe furtuna!” Nu apucă să pronunţe a-ul final din furtuna că arţarii de peste drum se înclină năvalnic spre şosea. O maşină cu număr străin e prinsă între doi arţari. Sărim de la mese. Unii ţipă ca din gură de şarpe. Nu am înţeles niciodată de ce se panichează lumea în halul ăsta, în fond nu s-a întâmplat încă nimic semnificativ sau, mă rog, nu există riscul să murim. Că, de fapt, asta-i durerea cea mare a omenirii. Dintotdeauna. Frica de furtună e, oricum am întoarce-o, frica de moarte. Şi, chiar dacă ar exista o astfel de posibilitate, adică să murim ucişi de arţari sau de vreo umbrelă zburătoare, destinul nu e în mâinile noastre, cum, cu băţoşenie, o susţinem sus şi tare. Destinul e zidit în aburul fin, stelar. În stele, așadar. Şi-n cele căzătoare. Semnalizat prin infraroşii. Interesant e că niciodată nu a fost proprietatea noastră, a muritorilor. Nu ne putem asigura destinul. Agenţiile de asigurări refuză acest drept. A fi dat pe uşă afară pentru că vrei să-ţi asiguri destinul, cum alţii vor să-şi asigure animalele din ogradă, avioanele, locuinţele, bijuteriile? De ce nu am privi simplu destinul? Ca pe un animal de 180 de kilograme, hrănit cu mâncare ieftină, dar de calitate? Ca pe un avion? Ca pe o casă de vacanţă luxoasă, cu trei domnitoare, două bucătării, o bibliotecă, o sală de fitness, un balcon şi o terasă? Ca pe o casetă imensă cu bijuterii?

 

***

 

Charlotte şi Tiberius se cunoscuseră într-un club de noapte, la absolvirea facultăţii. Iubirea lor nu a durat decât o vară. Nu se ştie din ce motive, ea l-a părăsit subit. El nu a suportat singurătatea. Şi-a pus capăt zilelor. Spânzurat de un copac cu trunchi gros, într-o pădure oarecare, de la marginea unui mare oraş. Gest crud. Televiziunile au filmat cadrul. Din apropiere. De la distanţă. În cele mai mici amănunte.

Un comentariu

  1. Chincea Călin says:

    Un savant şi un scriitor de cursă lungă. O fată frumoasă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *