Portăreasa

Portăreasa stă într-o cameră cu vedere largă, de doi metri pătrați pe doi metri pătrați, un fel de cușcă, din care nu iese decât arareori, pentru diverse necesități specifice rasei umane. Cică-și schimbă hainele la fiecare două ore, transpiră enorm, e din cauza inimii. Mănâncă sănătos, fără prăjeli, sare, piper și alte chestii nocive și, în ciuda acestui fapt, nu slăbește, a încercat, totul s-a dat peste cap la menopauză, atunci s-a dereglat hormonal, la patruzeci de ani, foarte de timpuriu. Piept de pui copt în hârtie pergamentoasă, cu puțin oregano presărat peste. În fine, nu poți renunța la toate aromele. Turtițe din cereale, simple, doar ovăz, mei, grâu, măcinate intens. Starea ei psihică diferă de la o zi la alta. E când tristă, când veselă, nimeni nu poate spune cu certitudine cum e dumneaei de fapt. Ascultă muzică de calitate, clasică. Se încălzește la picioare cu radiator marcă veche, de prin anii șaptezeci. L-a adus de acasă, n-a vrut să spună unii și alții că instituția o favorizează în vreun fel. N-a cerut și nu va cere nimănui milă, e demnă, privește cu optimism orice situație de criză. Povestește ore-n șir. Povestește și clipește, într-o perfectă alternanță. Își amintește cum nepoata ei de frate, măritată acum în Germania, dar tot cu unul de-al nostru, i-a adus un ditamai cadoul astă vară, un pachet imens cu vase din porțelan. Nu mai e la curent nepoata, săraca de ea, nu știe că mătușa e din ce în ce mai neputincioasă, obosește repede și nu-i în stare să mai pună masa pentru douăzeci de persoane, așa cum făcea odinioară, la fiecare sărbătoare. Serviciul cu flori de mac și panseluțe roz a rămas pe balcon, în pachet, nedesfăcut. Păcat de nepoata care s-a chinuit să-l care până la etajul patru. Acolo va putrezi sau, cine știe, poate-l dă cadou, că dar din dar se face raiul. Și, în plus, porțelanul nu-i mai la modă, a văzut ea pe la case mari, că-i umblată, o invită la masă profesorii, asta se întâmplă sâmbătă seara, după ce le face curat prin casă, o invită la o supă caldă, la un pahar de vin, la o fripturică de curcan, acolo se preferă mai nou vasele din melamină, ușoare, practice, care imită porțelanul, dar n-au nicidecum fragilitatea acestuia. Până și șampania o beau din pahare de plastic, de unică folosință. Porțelanul e pentru muzee, acolo, în vitrine de zece centimetri grosime, se conservă secole la rând, nu le-atinge decât firul de praf.

Portăreasa suspină des. E ca un fel de tic. A fost tratată la Szeged regește. Ungurește. Nu, nu pentru ticuri, ci pentru boala de inimă, aia mai veche, moștenită, în familia ei, din generație în generație. Pe două sute de euro,beneficiezi de cabină cu duș, mâncare bună de la restaurantul spitalului, de șlapi și halat, toate incluse în preț, plus analize peste analize, acolo nu te lasă să pleci fără un diagnostic precis. La noi, dai banul și aștepți pe coridoare, prin săli de așteptare, până ți se face rău. Pe cuvânt de onoare că acolo nu simți că dai banul. Îți creează ungurii ăia o stare de bine, ești tratat ca omul, nu ca animalul, te întorci aproape vindecat, sari într-un picior de fericire când ieși pe poarta spitalului de se uită trecătorii ca la urs, se uită și se minunează că mai sunt unii pe lumea asta mare care reușesc să fie altfel, voioși, optimiști, poate chiar lunatici, așa, cât să le stea bine, să nu cadă în extrema cealaltă.

Nu, nu mai are dureri ca-n trecut, bătăile accelerate de inimă s-au împuținat. De vindecat, nu e cazul, va trăi, la infinit, cu boala asta parșivă, care-o împiedică să ducă o viață normală.

Miroase a cremă fină de mâini în cabina portăresei. E înconjurată de aparatură modernă, monitorizează activitatea din instituție, vede ca ăia de la NASA, pe ecrane digitale, dacă-și face apariția vreun intrus. Cred că are și puteri paranormale. Vede prin ușile închise, la sute de kilometri depărtare, simte când se apropie inamicul. Pe un salariu de nimic.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *