Pe Daniel Vighi îl cunosc de ceva vreme. Multe dintre micronarațiunile TrilogieiCorso, roman apărut anul trecut, la Cartea Românească, au constituit, prin spiritul lor, ingredientul principal al unor discuții declanșate în călătoriile prin țară, pricinuite de felurite evenimente, mai mult sau mai puțin literare. Autorul e o persoană carismatică, funciarmente bună, care știe și dorește, cu orice preț, să-i atragă spre cultură pe tineri. Desigur că nu toți îi înțeleg exuberanța, felul inedit de a fi. Aș fi curioasă să văd câți îi citesc cărțile de proză, câți încearcă să-l afle așa cum e cu adevărat, dincolo de amfiteatre, dincolo de examene, un Daniel Vighi mereu în căutarea vieții, a dialogului viu, a literaturii de bună calitate. Am simțit că trebuie să fac aceste precizări, în preambul, pentru că acest roman împrumută enorm din felul de a fi, de a trăi cu frenezie, al scriitorului. Toate asocierile, toate aluziile la viața romancierului fi-vor, așadar, permise. Se prea poate ca grila unei subiectivități absolute să funcționeze în cazul acestei cronici. Îmi asum acest risc.
Trei romane încapsulate sub titlul Trilogia Corso, trei lumi recuperate, trei dimensiuni textuale din care se nasc altele, conectate perfect între ele, ca piesele unei mașini sofisticate de secol XXI. Un roman tridimensional, așadar, un roman care, în centru, plasează un Jimi Hendrix de legendă, dar și unul decrepit, aflat la finalul unei existențe hipertrofiate, electrizante, consumate la maximum. Pagini întregi conjugă admirabil poveștile unor oameni care trăiesc nebunește. La limita dintre moarte și viață. Daniel Vighi câștigă enorm la nivelul limbajului, dar și al unei neobosite curiozități de a cerceta detaliile acestei vieți ce ni s-a dat, pe care, disperați, încercăm din răsputeri să o controlăm. Între America și România, granițele cad, rând pe rând, iar episoadele narate par a se supune unei tehnici muzicale, care alternează perfect sonoritățile răgușite, hârșâite, ale unui aiciinconfundabil,cu decadentismul unui acoloprivit prin lentila timpului cețos, un acolo imprecis, derutant, după care tânjesc pasional, în căutarea libertății, generații în șir. Generații atrase ca de-un miraj. Generații la rând, intrate într-un fel de transă colectivă, cu tentacule întinse hipnotic până-n prezent.
Cunoscut ca vehement opozant al ”formelor fără fond”, al academismului de dragul academismului, Daniel Vighi se transformă într-un cronicar postmodern, iubitor al muzicii, care, din ce se poate vedea, are timp berechet și chef să povestească. Bătrânește sau savant, cu tâlc, aluziv, concentrând nenumărate indicii ale unei culturi universale, globale, sau, pur și simplu, direct, la vedere, străpungând acid locurile comune.
Optzecistul Daniel Vighi, reprezentant de seamă al unei generații complexe a literaturii, care a marcat într-un mod apartefața culturii române (astfel încât toate mișcările literare carei-auurmat, nouăzecismul, douămiismul, spre exemplu, au fost considerate de critica și istoria literară ca fiind niște prelungiri aleacestuia, nu întotdeauna reușite), nu are alură de teoretician, ca Mircea Cărtărescu, Al. Mușina ori Gh. Crăciun, e, mai degrabă, un practician de elită, dispus, însă, oricând, a-ți explica, cu lux de amănunte, cum stau lucrurile cu frazarea, cu vorbele tari, cu ironia sau îndoiala. Nu-l interesează punctuația, ca normă, vorbirea îngrijită, ”speriată” de propria-i înfățișare, dar, cu toate astea, e capabil și se încăpățânează să fie locomotiva unei ariergărzi literare atipice. E paradoxal. Caută underground-ul, caută să nu despartă flagrant poezia de muzică, proza de muzee și biserici, limba de sculptură, viața de moarte.
Adversar declarat al kitsch-ului, al stereotipiilor, al inculturii, al imposturii, luptător ca nimeni altul în numele unei libertăți de a fi cum rar se întâlnește azi în spațiul mioritic, Daniel Vighi, în Trilogia Corso, consfințește un stil romanesc novator, care unește,intersectează, face să comunice, paliere diferite ale limbajului, cu o naturalețe sui generis, cu talent, cu detașare flagrantă de reguli. De fapt, îi repugnă normele, le ia constant în răspăr. E un nonconformist căruia îi place să iasă din scena literaturii, dacă e cazul, să se ia la trântă cu injustiția, să revină la aspectele frumoase ale vieții, să intuiască sensuri nebănuite în lucruri ce par anoste. Are o inteligență aparte acest autor bănățean, o voluptate în a surprinde mișcările browniene ale vorbirii, repetitive, adesea superflue, extrage și contemplă cuvintele, felul de a fi și de a se comporta al oamenilor. Surprinde repetitivitatea vieții, sub toate formele ei. În formele ei mărunte, nesemnificative, viața iese întotdeauna triumfătoare. Găsește punți între realități ce par incongruente. La sfârșit, tabloul e umplut, până la refuz, cu toate momentele existențelor intersectate. Un tablou suprarealist, în care planurile se suprapun, creând iluzia unor realități multiple. De fapt, e aceeași realitate privită din unghiuri diferite, la momente diferite. Micul întreprinzător Ilie Șfeic e naratorul însuși sau doar un personaj, puțin importă, de fapt, povestea curge în afluenți, se bifurcă tot timpul, cu sau fără el, aceeași, de la începuturi și până-n prezent.
Se minunează de tot ce mișcă, combate, analizează, contemplă, deznoadă și reînnoadă sensuri. Idei, fraze, detalii,lumi se suprapun, cum spuneam, în romanul tridimensional.Se intersectează destine, textul devine un carusel al unei ficționalități trăsnite, dar și lucide, pe pagini întregi conduse de-un dirijor care nu-i dispus defel să scape din mâini bagheta. Timpii narației variază. Sunt fragmente scurte, ultrascurte, ordonate contrapunctic, inserții, parcă, de cinematografice scene, tot așa cum asistăm, într-alte locuri, la prelungi(te) relatări, la interminabile consorții interpretative.
Daniel Vighi e, într-un anumit fel, un Don Quijote contemporan. Donquijotismul său crește de la o carte la alta, dă pe dinafară, ca laptele pus pe foc și e gata să-i cucerească pe cititori.Donquijotism, frontieriști, Jimi Hendrix, zombie și alte forme de a fi – acesta-i spectrul hipermetamorfozat al romanului postmodern Trilogia Corso. Un lung șir de forme nominale, care-și răspund strident sau mut, în funcție de turație, înalță, la vedere, scheletul romanului, dispus, adesea, asimetric.
În primul roman, Operațiunea Aubade, constituită din patru cărți, tema dominantă e dată de tabloul din anii ’70, în care securitatea distruge destine, comunismul nu are deloc față umană, iar oamenii devin marionete într-un teatru absurd.Cartea întâi a romanului povestește, în ritmuri felurite, de la adagio la allegro, de la pianissimo la hard cum stau lucrurile cu moartea ”cadrului activ al Securității statului” și trece în revistă, pentru a se înțelege mai bine, timpii apocaliptici ai unui comunism autohton, încrâncenat în propriile-i fațete absurdoide, nedigerabile cu ochii și mintea capitalistului, democratului școlit printre tarabele supraîncărcate ale libertății.
Cartea a doua a primului roman vorbește despre departamentele securității, cu denumiri dintre cele mai sofisticate, despre percheziții ca-n filmele cu final nefericit, despre ascunzișuri, racolări, trădări, despre încercarea eșuată de a fugi peste hotare, despre prostie cu chipiu milităresc și alte lucruri de acest fel. Din când în când, ritmat, cartea sună sub tonalitățile lui Prokofiev și Morning Serenade, sub sonorul imperial dinRienzi al lui Wagner. Vighi e un meloman convins. Romanul său se lasă, parcă, strunit după tehnica fugilor. Personajele aleargă, sunt împinse, se pun în situații absurde pentru a deveni, în final, un fel de eroi tragi-comici, ca-n Țiganiada lui Budai-Deleanu, într-un spațiu de manifestare polifonic. Arta fugii, bach-iană de-a dreptul, permite intruziuni neprevăzute, cusute la ceva deja existent, o temă supremă, care reface o istorie în liniile ei (ne)consumate. Liceenii care se pregătesc să fugă practică, de fapt, arta fugii, cu etalarea tuturor momentelor (pregătirea, interludiile, divertismentul, epilogul).
Plăcerea de a explica în tonuri calde un fapt lingvistic oarecare nu se compară cu nimic. Există, la acest romancier, o mereu reînnoită uimire în fața cuvintelor, o ingenuitate în arta folosirii acestora.Explicarea pe îndelete a cuvântului duleu se transformă, de exemplu,într-un episod straniu, care pornește de la aspectul lingvistic și ajunge la reflecții asupra vieții și a Operațiunii Aubade: ”Merge cu baciul pe marginea duleului și decriptorii caută să afle ce vrea să fie acela ”duleu”, cheamă la ședință analiștii lingviști și decid ca să consemneze în procesul-verbal, dincolo de toate cele pe care le află referitor la sensurile etimologice, verticale și orizontale ale regionalismului cu pricina pe care, până la urmă, îl descifrează în vorbirea directă cu informatorii, cu agenții și cârtițele din regiune: ”du-te pe duleu să vezi dacă nu ne-or furat prunele din căzi”, zice baba Ersilia către nepotul ei care o apucă cu bețele de pescuit pe marginea duleului, care e dâlma de la calea ferată, dar poate fi la fel de bine și marginea de la Balta lui Cristos din zona Hadarachi a Mureșului.”
Într-altă parte a romanului, episodul cu prunele la vatră și ploile la vreme, demonstrează, încă o dată, capacitatea romancierului de a nu osteni în descriere, de a trata cu o naturalețe rafinată, de bun cunoscător, rosturile lumii de la țară. Textul are multă răbdare, se lățește, crește, curge lent, absorbindu-l pe cititor fără drept de apel.
În al doilea roman, Podoabe, și pălării, și poncho, și păr lung, și mărgele, J.H. și J.J., copiii lui Evike și Neiss, precum și colegii lor de clasă, Grasa, Pitiu, Benda și alții se gândesc să fugă peste hotare. Admiratori ai muzicii lui Jimi Hendrix și Janis Joplin, admiratori ai generației flower power, ei devin un soi de reflex, pe calea numelor, al celor doi cântăreți celebri americani. Se discută, în roman, aprins pe marginea unor reviste trimise de un unchi tocmai din America. Autorul trasează cu înfocare linii, când îngroșate, când subțiri, ale biografiei lui Jimi. Presupunem că toate amănuntele au suferit profunde treceri prin teritoriul unei imaginații fertile, debordante, în care hard rock-ul întreține nevoia de libertate a ființei umane din toate timpurile.
Construirea avionului urmează calea (una dintre ele) fugii peste hotare. Tot aici, în romanul secund, apare memorabilul popas narativ la cimitirul Poiana Stelei, cu plutonierul major Mișcoi de la Miliția județeană Timiș, cu Baba Baroneasă, țiganca în stare a vorbi, în anumite circumstanțe, cu morții. Impresionant este episodul în care țiganca, această baba Baroneasa, încearcă să stabilească o legătură cu cei morți. Defilarea acelor zombie neautohtoni, pe care autorul îi categorisește savant, cu poveștile lor, pe care mulți nu le înțeleg, creează un efect halucinant, e un fragment fabulos, construit, ca multe altele din acest roman, cu minuție și încântare, de neobositul romancier bănățean, care nu-și ascunde afinitatea cu proza cronicarilor, cu literatura lui Titel sau cu stilul sadovenian. Semnalează, de altfel, descendența din logosul sadovenian, din acea trenă amplă de compoziție literară, chiar printr-o notă (ce pare ciudată) de subsol. Aceste așa-zise ciudățenii fac, și ele, deliciul lecturii, însoțind cu dichis cartea. Ca cititor, spre exemplu, ești tentat să cauți alte note, alte explicații. Ele există, dar sub alte forme, sub alte ”arătări” textual(izate), în chiar corpul frazei.
În romanul al treilea, Minunatele afaceri ale afaceristului Ilie Șfeic, mai scurt decât celelalte două, alcătuit din doar două cărți, ne vorbește despre niște investitori români și străini, despre Cherubino italianul, despre Ilie Șfeic, despre alegerea unui loc unde să se crească, în bune condiții, gâște, la munte, în județul Caraș-Severin. Aici apar și referirile la cinematograf.Secvențele cu cinematograful ”Excelsior” rămân pregnant întipărite în memorie, cu decăderea lui și renașterea postrevoluționară, cu obscuritatea unei săli goale în care totul e permis, de la aruncarea pe jos a semințelor până la etalarea unei întregi scene de amor. Capacitatea fenomenală de a contempla nimicul (o muscă pe fața de masă, o vază cu flori în care stă camuflat un microfon), de a despica paroxistic, până la epuizare, firul în patru, declanșează efectul anesteziant la cititor, o caracteristică, de bună seamă, a literaturii central-europene.
Fragmentele cu iz erotic, prezente și ele în text, nu bruschează, nu agresează, chiar dacă, uneori, sunt activate cuvinte ce pot fi considerate, de către unii pudibonzi, obscene. Există o delicatețe, o anume grație, chiar, în descrierea acestor scene de amor dintre bărbat și femeie. Autorul plimbă discret camera, se îndoiește de ceea ce percepe, nu abandonează, totuși, e ca jurnalistul la vreme de război, nu renunță la filmare decât în cazuri extreme. Înaintează printre scenele romanului, taie vegetația prea înaltă, aspră, se oprește să respire, nu pentru mult timp, trage adânc aer în piept, știe că drumul e lung, că, după tufișuri, o armă cu lunetă e pregătită să tragă. Daniel Vighi mărșăluiește sofisticat, îi place enorm să scrie, să inventeze trasee neparcurse de nimeni, să descopere lumi. Se dovedește a fi expert și-n tehnica dialogului.
E cunoscut faptul că Daniel Vighi are și mult, foarte mult umor. Te prăpădești, pe pagini întregi, de râs. Apoi, brusc, ca-ntr-o transă indusă de psihedelice ritmuri, te afunzi în reverii și stări de aritmie. Există și un soi de cosmopolitism ciudat în trilogie, o vehiculare permanentă, obsesivă, uneori înăbușitoare, de cuvinte englezești, germane, ungurești, sârbești, fapt menit să arate cât de babilonieni putem fi în fuga noastră constantă spre cucerirea unei libertăți autentice de exprimare. Conștientizata amalgamare a registrelor,năucitoarea paradă lingvistică sunt evidente. Pot crea, în cazul oricărui tip de cititor, o senzație de disconfort. De asemenea, puzderia de personaje, intertextualitatea, apelul la felurite domenii de activitate, pun frâne lecturii lineare.
Un exemplu de plonjare în atmosfera exotică a unor dimensiuni spirituale noi ar fi gurul Dögen, un personaj de secol 13, un japonez aristocrat, care,de n-ar fi real, ar stârni hazul, de n-ar fi o proiecție, în roman, a formelor abstracte, fără fond, ar îndemna la reflecție și la cunoașterea aprofundată a învățăturilor zen, a tehnicilor boudhhiste, de extaz și detașare. Daniel Vighi nu-și propune așa ceva. El parodiază, de fapt, un stil care mizează pe defilarea aproape asemantică a cuvintelor la superlativ:”Gesturile pe care le simte, le interiorizează, se concentrează asupra a ceea ce face la modul total. Absolut. Esențialitatea de a se opri în fața tejghelei unui țăran. Esențialitatea absolută a privirii pe care i-o aruncă acestuia, decisivul mistic al gestului prin care pune în plasă legumele, fructele, starea absolută a felului în care plătește, în care pleacă de acolo, proiecția în absolut și în eternitate, în veșnicia cu care se strecoară printre oameni concentrându-se organic asupra a ceea ce face. Apoi sună o tobă. Toaca. Instrumente împodobite cu pene de papagal.”Tocmai când textul se clădește ușor, la superlativ, Daniel rupe firul și trece la altceva, fără să-i pese, precum într-o conversație se produc firesc întoarceri cu 180 de grade la punctul de la care s-a pornit.
Dosarele securității ascund nume și fapte pe care autorul pare că nu le cunoaște și se obligă să le înțeleagă, apelând la felurite gesturi interpretative, documentându-se, intrând, probabil, în rețeaua internautică, în câmpul haotic al blogosferei, în arhivele Securității. Cu trimitere la însemnele religiosului de o anumită factură, discuția despre semnificația cuvântului paranimfi se convertește, de asemenea, într-o secvență memorabilă: ”Comunicau prin stări muzicale. Aceștia puteau fi paranimfii. Alții comunicau prin tăcerea pădurilor. Alții prin lectura de poezie.”
Cineva înzestrat cu răbdare ar putea să realizeze un dicționar al personajelor prezente în aceste trei părți (romane) ale trilogiei, ar putea să observe cum se (per)mută ele de la o secvență la alta, cum întrețin unitatea cărții. Am putea și noi încerca, dar, la drept vorbind, nu credem că vom reuși. Iată, totuși, o frântură din antroponimica mișcare a textului: tanti Mărioara, ge’a’lulNică, Ișfan, Cioca, Boca, Arpad, Prunea, Săvescu, reacționarul mitropolit Visarion Puiu, Ișfănescu, Marele Bâlbâit, Silvică, arhimandrit Iosafat Snagoveanu, FlorițaPellegrini, Coșenco, Odrobot, cehul Šelma, Aspasia, agentul acoperit Florica, fraZimmerman, Șofronie, Malaku, Bășină Ion, Katița, Soboleanu, arhivar Paula, Mardare, Broască Ionel, Marcu-néni, Nectarie Dubeșteanu, baci Merișca (a se vedea, la p. 121, la cules de plante medicinale, ciuperci etc.) sau Merișca-bácsi, zis Kommunistabácsi, Neiss, Evike, Peter, Zdrobics, bihoreanul Iosâmică, Martin Herzog, Mică Hanți, Pillangó, Erjike, Frăitoceanu, Borko, Bercovici, Rașela și, de bună seamă, altele, multe, care ne-au scăpat, dac-ar fi să le centralizăm doar pe cele din primul roman al trilogiei. Romancierului îi place să-i deșerte pe pagină, să-i anime, să le țină socoteala frățește, să le dea câte-un bobârnac. Greu de tradus o astfel de carte, care îmbină, articulează atâtea voci. Fiecare vorbește pe limba lui și toate interpretează la varii instrumente ale unei orchestre postmoderne, în care stilurilor li se permite să se ciocnească, să se atingă, să creeze efecte neașteptate, de la dodecafonism la muzica de înaltă calitate. Mozart, Wagner apar, ca la comandă, și ei. Tot așa cum apar cele două tipuri de cântări adresate cuiva, dimineața, aubade, sau seara, serenade. Tot așa cum apare Morning serenade, numele de cod al unei operațiuni secrete. Daniel Vighi parodiază savuros, cu chef de fabulație-n fabulație, detronează logica existenței unor departamente de cercetare, îi supune la chinuri pe oamenii de știință, ca și când ar spune: ”Lasă că vă arăt eu vouă, aici eu sunt stăpânul, jucați după cum vă spun eu”.
Se poate lesne extrage din text o hartă a personajelor și una a locurilor de aici și de dincolo (America, Italia, Spania, Germania etc.). Pe cele de aici, sate, comune, orașe, romancierul le cunoaște cu lux de amănunte. Traversezi, prin ochii lui, Banatul de câmpie, Banatul de munte, te oprești la frontiera cu sârbii, te catapultezi în America anilor ’70, prin curtea copilăriei lui Jimi, una ipotetică, spațiu al efortului de rămânere în tenebros-alambicata amintire. Apar informații de tot soiul, culturale, politice, religioase, etnice, antropologice, psihologice, informații ca-n niște fișiere stocate, de ordinator performant, care se deschid și se-nchid cu rapiditate sau rămân blocate, virusate, ca niște specii de fișier ultramodern, încă neinventat, care susține lumi cu grade diferite de valabilitate ficțională.
Roland Barthes vorbea despre ”le plaisir du texte”, despre starea pe care un text bun o poate declanșa în cititor. Dincolo de orice efect produs de acest roman, cert este că Daniel Vighi scrie cu bucurie și vorbește cu bucurie despre ceea ce scrie, fapt care îl pune la lucru pe cititor, îl zgâlțâie. Entuziasmul lui se transmite. Prezența lui cotidiană, ancorarea în realitatea proximă, dinamismul documentării îi slujesc, mai apoi, în aflarea mecanismului propriu de creație. Îndrăgostirea de vorbe nu poate avea loc, nu se produce în afara socializării, în afara comunicării cu celălalt, oricât ar părea de banal spus. De acolo, din acele contexte își extrage romancierul forța textului. Te simți bine citindu-i cărțile, tot așa cum te simți bine în preajma acestui om. Știe să provoace, dar nu pune niciodată în inferioritate, povestește minute-n șir, până răgușește, dar știe să și asculte, să se uite la cel de lângă el cu blândețe, curiozitate, bucurie. ”Le plaisir du texte” sau cât de abrupt/ subtilpot reveni cuvintele-n donquijotesculaubade.
Macabrul întreține constant nevoile subterane ale textului, e un combustibil subtil integrat în text. A se vedea, în acest sens, reproducerea acelor litografii care fac trimitere la Evul Mediu, la Inchiziție, la torturile inimaginabile la care erau supuși oamenii. Autorul face, de fapt, într-un mod postmodern, o comparație între tehnicile cumplite, atroce, folosite de comuniști și metodele inchizitoriale, inumane, practicate cu secole în urmă.Sadicul personaj feminin Katița e, din acest punct de vedere, un monstru absolut, o ființă apocaliptică.
Trilogia Corso este o carte prin care trăim și un fel de reordonare (supradimensionată) lingvistică a realității. Se observă cum romancierul descoperă năuc(it) noima unor cuvinte, a unor sintagme, și nu se sfiește să ne-o prezinte și nouă. Apar frecvente,conștientizate, oscilații în folosirea unor nume, treceri de la o formă gramaticală la alta. Fapt ce dă seama de ”laboratorul de creație”, cunoscută tehnică a tuturor postmodernilor. Parteneriatul cu cititorii e, astfel, asigurat.
Altă tehnică, marcă deja înregistrată, deja consacrată, a prozei lui Vighi este frazarea neîntreruptă, cu nenumărate aninări de detalii pe parcurs, cu reveniri, întoarceri bruște la ceea ce tocmai s-a spus, exact ca-n vorbirea vie, ca la nivelul oralității. Folosirea regionalismelor, a termenilor populari, apoi a cuvintelor pretențioase, a xenismelor, a barbarismelor, pentru ca textul să fie de o densitate stilistică vădită. O carte, până la un punct, năucitoare!Epopee postmodernă în căutarea unei libertăți absolute. Roman suprarealist, cu situații care ies adesea din logică și ating nivelele complicate ale absurdului (verbal, atitudinal etc.), TrilogiaCorsose cere a fi recitită.
Daniel Vighi spune, la un moment dat, telegrafic: ”Această mini biografie J.H.”.Elucidează, astfel, în parte, misterul unei prezențe străine tutelare în carte, a acelui Jimi Hendrix de poveste, a acelui personaj care-și împletește libertatea de exprimare cu viețile prietenilor autorului, ca-ntr-o paradoxală istorie a descentrării acestei lumi.Și, dintr-o dată, îl vedem pe autor într-o cu totul altă lumină, îl surprindem cum lucrează cu fire narative ultrafine la un impresionant război de țesut. O tehnică a minuțiozității textuale, care, de la Iliada și Odiseea încoace, ni se arată,prin pana unor autori de prim rang ai literaturii universale, mereu altfel.
Timișoara, 18 ianuarie 2016
