Timp de câteva decenii, pacienţii cu sindroame post-encefalitice fuseseră într-un stadiu de suspendare – suspendare a memoriei, a percepţiei şi a conştiinţei. Acum reveneau la viaţă, la conştiinţă şi mobilitate deplină. Aveau să se trezească, ca Rip Van Winkle, şi să constate anacronismele unei lumi care mersese mai departe fără să-i aştepte?
Când am administrat L-DOPA acestor pacienţi, „revenirile lor la viaţă“ nu erau doar la nivel fizic, ci şi intelectual, perceptiv şi emoţional. O astfel de revenire sau animare totală era incompatibilă cu concepţiile de neuroanatomie ale anilor ’60, o neuroanatomie care credea că procesele motorii, intelectuale şi afective au loc in compartimente destul de separate ale creierului, care nu comunicau între ele. Anatomistul din mine, subordonat acestui punct de vedere, a spus atunci: „Nu se poate. O astfel de «revenire la viaţă» n-ar trebui să se petreacă.“
Totuşi, era evident că se petrecea.
Oliver Sacks
În mișcare. O viață
Traducere de Miruna Fulgeanu
Humanitas, 2015
