În toamna anului 1966, am început să consult pacienţi la „Beth Abraham“, un spital de boli cronice afiliat Colegiului de Medicină „Albert Einstein“. Mi-am dat curând seama că printre cei cinci sute de internaţi, vreo 80 de pacienţi, împrăştiaţi prin diferite saloane, erau supravieţuitoriai epidemiei extraordinare de encefalită letargică (sau boala somnului) care cuprinsese întreaga lume la începutul anilor ’20. Boala somnului făcuse din start multe mii de victime, iar cei care păruseră să se vindece dezvoltau adesea, câteodată decenii mai târziu, sindroame post-encefalitice stranii. Mulţi erau împietriţi într-o stare adânc parkinsoniană, alţii erau blocaţi în poziţii catatonice – nu erau inconştienţi, dar conştiinţa lor rămăsese suspendată în punctul în care boala se apropiase de anumite zone din creierul lor. Am fost uimit să aud că unii dintre aceşti pacienţi erau în acest stadiu de 30 sau 40 de ani – de fapt, spitalul fusese iniţial deschis, în 1920, pentru aceste victime ale encefalitei letargice.
În anii ’20 şi ’30, peste tot în lume se construiseră sau se reamenajaseră spitale pentru a primi pacienţi cu sindroame post-encefalitice; unul dintre acestea, spitalul Highlands din nordul Londrei, fusese iniţial un spital pentru cazuri de febră, având zeci de pavilioane întinse pe mii de metri pătraţi, dar a fost folosit ulterior pentru a adăposti aproape 20 000 de cazuri de post-encefalită. Dar, spre sfârşitul anilor ’30 majoritatea celor afectaţi muriseră, iar boala în sine – cândva pe prima pagină a ziarelor – a fost aproape uitată. Existau foarte puţine rapoarte în literatura de specialitate despre sindroamele post-encefalitice ciudate care apăreau abia decenii mai târziu.
Oliver Sacks
În mișcare. O viață
Traducere de Miruna Fulgeanu
Humanitas, 2015
Asistentele, care-şi cunoşteau bine pacienţii, erau convinse că, în spatele aspectului ca de statuie – închişi, întemniţaţi – se găseau minţi şi personalităţi intacte. Asistentele au menţionat şi că pacienţii puteau avea momente scurte şi ocazionale de eliberare din acea stare de împietrire; muzica, de pildă, însufleţea pacienţii şi-i făcea să danseze, deşi nu puteau merge, sau să cânte, deşi nu puteau vorbi. Mai mult, existau rare ocazii în care pacienţii se mişcau brusc, spontan
şi cu o viteză fulgerătoare, aşa-numita kinesia paradoxa.
