Fotbal și poezie, într-o conjugare fără precedent în istoria literelor românești. Roșu-violet sau scânteie de calambur. Două cărți gemene, centrate pe reconstituirea și imortalizarea unor momente unice din fotbalul românesc și european. Fotballetto, plachetă de-un roșu aprins, ca b(l)uzele femeilor din pânzele lui Toulouse-Lautrec, și Poliversuri, de-un violet (în)născut, și el, din roșu plus un ceva albastru, sunt două cărți congenere, semnate Șerban Foarță și Adrian Bodnaru, apărute la Editura Diacritic, în 2012. Textele din volumul cel roșu s-au iscat la cald, în luna iunie, în chiar momentul desfășurării evenimentului sportiv cu pricina, Campionatul European de Fotbal din 2008, în publicația on-line LiterNet. Textele bodnariene, turnate-n vers violet, în publicația timișoreană Vestul, pe parcursul unui întreg sezon.
Spadasini cu lama ascuțită a ludicului, gemeni întru joc for ever și luciditate intertextuală, againandagain, cei doi poeți sunt niște cronicari sportivi nonconformiști, rebeli autentici, pentru care arbitrajul de orice fel devine un soi de fericită apropiere între muza inspiratoare și huliganul descentrat din tribunele vecine. Două tipuri de ludic ies la iveală, două tipuri distincte de raportare la poezia despre sport, păzită de mistici gardieni sau însoțită, în subsidiar, de pânza camuflajului și de, probabil, instrumentele de suflat specifice nu numai galeriilor britanice. O oarecare asemănare se profilează între cuvintele care se aliniază meseriaș în careul paginii neconsumate de poezie sportivă și mingea care parcurge gazonul verde și-l bate adânc, în lung și-n lat.
Șerban Foarță și Adrian Bodnaru îmbină, în oglindă, ca și când s-ar distra, reflecta copios, în tribune arhipline fiind, stilul beletristic cu cel jurnalistic. Îmbinarea sau frăția, consangvinitatea, adică, pornește de la titlu. În aparență, fotballetto e un termen italienesc, cosmopolit, binecunoscut, intrat de ceva vreme în matricea comentatorilor de fotbal autohtoni și străini, iar poliversuri e un termen ce se înscrie, prin analogie, în seria prelungă a cuvintelor formate, în română, cu prefixoidul poli-. Concret, însă, înclin să cred că fotballetto e născocire lexicală marca Foarță, cu raportare, aș zice, la termenul muzical allegretto și, de ce nu, la fotbalisticul scudetto. Mai precis, scudetto se referă la drapelul italienesc. Echipa învingătoare, situată pe primul loc în campionatul Italiei, câștigă dreptul de a-l purta pe tricou pe tot parcursul anului următor. Se pare că Gabriele d’Annunzio, scriitorul italian, a fost, în 1924, inventatorul acestuia.Vincereloscudetto semnifică a câștiga campionatul de fotbal al Italiei.
Șerban Foarță, calamburist prin excelență, reunește poemele sub titlul Fotballetto, un diminutiv al lui fotbal, format cu sufixul –etto, deschizând, astfel, calea unei interpretări incomode, puțin comune. (Con)duce textul în zona unei scene rafinate, în care protagoniști par a fi fotbaliștii, dar și… balerinii. Și nu-mi spuneți că fotbalul nu are tangență cu poantele, cu mersul încăpățânat pe vârfuri, allegro ma non troppo, cu piruetele și cu ridicările deasupra capului a mingii cel puțin, dacă nu a adversarului/ partenerului de joc, cu broboanele șiroind pe frunte și cu genunchii superaccidentați, cu gleznele contorsionate ori cu preadureroasele lovituri în fluierul piciorului.
Fotbal egal, în transcriere limitată, arbitraj, arbitru, atac, atacant, balon, cartonaș, căpitan, coechipier, dribling, fundaș, galben, gazon, henț, peluză, penalti, poartă, roșu, scor, șut, tricou, verde, vinclu etc. O listă deschisă de cuvinte ale unei limbi universale, care prefigurează un polidicționar fotbalistic în care să intre atât termenii literari, consacrați, cât și cei argotici, ”nărăvași”.
I-am spus lui Adrian, mai în glumă, mai în serios, că a devenit, de la o vreme, multiplu, adică polipoet sau poetul lui Poli. El recreează o lume, mereu și mereu, cu fragmente impare de amintire. FC Politehnica Timișoara, via Ripensia, e o legendă. La ora la care scriu aceste rânduri, Poli Timișoara s-a pierdut în ceața vremii, echipa s-a dizolvat în chip mișel, iar Campionatul European de Fotbal din 2008, câștigat de echipa Spaniei în fața Germaniei, e doar o palidă aducere-aminte. Poeții lucrează, așadar, cu himere și cu pânză de vis(are) polipoetică.
Șerban Foarță cultivă inteligent și savant intertextualitatea și nu scapă niciun moment litera, cu tot ce înseamnă ea, o îngenunchează, o mult obligă să-și arate fețele, toate unghiurile și triunghiurile posibile. Cititorul-victimă e prins în ochiuri glisante de text, precum paingul dintr-o descriere călinesciană. La sfârșitul lecturii, bilanțul mai multor istorii poate fi extras cu o pensetă fină, să nu rănească fondul cromatic intens: a) istoria celor trei pictori inspirați de fotbal și-ale lor tehnici picturale; b) istoria CEF, ediția 2008; c) istoria unui telespectator țintuit în fotoliul său, privind cum grațios se sparge balonul, ca unul de săpun. Totul începe, ca-n poveste, cu începutul sau cu acel Preludiu plastic. Intră în scenă, Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca Le Douanier ”Vameșul”), pictor francez post-impresionist, urmează AndréLhote, pictor și scriitor francez, reprezentant al cubismului și-n cele din urmă, futuristul Umberto Boccioni, pictor și sculptor italian. Textele au în stânga lor, color, tabloul astfel reprodus, la care cu tâlc se face referire. Unde-i culoare, e rost și de pictură. Maestrul calamburist ne școlește cu dichis, ca de fiecare dată.
Poemul penultim, în proză, Aut, în care se aduce un elogiu atipic mingii, actului de a finalmente mângâia, e, de fapt, tot o incursiune în lexicul și semantica fotbalului. ”Centrul înaintaș nu-i putea spune (deși ar fi făcut-o, – dar, oare, în ce limbă?) că mângâierile manuale ale mingii, când ești jucător de câmp, sunt prohibite, păcatul originar fiind chiar hențul.”
Poemul intitulat Amicul Zoff, în care celebrul portar Dino Zoff devine protagonist, e un portret, în allegretto, construit cu mult umor: ”Niciodată/ nu m-a văzut, firește;/ doar io-l vedeam/ pe el, prin geam,/ cum, în acvar, un pește/ sau un delfin/ în salt felin,/ în poarta/ culorii-az(z)ur/ căreia-i sur-/ âdea larg soarta.”. Inventator ca nimeni altul de cuvinte, Foarță ajunge să-l creeze pe mingicar (prin fuziunea lui minge cu gagicar) și să rememoreze, cu binevenitele explicații lexicale, în Hronic mingicar, un episod din copilăria proprie: ”cititor al lui Kipling,/ dar fără reală/ vocație la dribling/zis, pe-atunci, ducăreală;/ încât eram back,/ adică fundaș,/ post fără client,/ căci cam lent/ și cam prea sec/ pentru/ gustul meu, care-mi/ doream să fiu, baremi,/ un mijlocaș/ (zis, pe-atunci, half-back),/ sau aripă (alias/ extremă) sau centru/ înaintaș.”
Adrian Bodnaru oferă fotografii de mare, probabil, valoare sentimentală, azi, în cenușiu viole(n)tizat (să concorde, altfel spus, cu tonalitatea de galerie a copertei monocromatice) și e dispus să-ți arate, la o bere, dacă te consideră prieten, cum Dan Păltinișanu își ține superbissim piciorul în aer, în ton, va să zică, de fotballetto. Multe poeme încep cu versuri înrămate după legile anotimpurilor (primăvară, vară, toamnă, iarnă), coincid, de fapt, cu legile campionatului de fotbal, cu fazele lui, în tur și retur. Deși ne avertizează, încă de la început, ca-ntr-un straniu paradox de poet-microbist, că ”Această carte nu e una de poezie…”, Adrian strecoară, la firul ierbii, printre străveziile picioare metrice, strofe de poezie autentică: ”Prin jocuri simple, cum se-nvață totul,/ uităm ce-i dincolo de vreun teren:/ gazonul ne rămâne Camelotul/ cu unșpe’ paji la ora de desen.”
Poliversuri e construit inginerește, pornind cumva de la noima numărului de fotbaliști de pe teren, unsprezece, și a, desigur, loviturii de temut de la 11 metri. Avem, în finalul lecturii, 11 poeme a câte 11 strofe, cu o asimetrie acceptabilă și intrigantă à la fois, care-mpinge-n față încă o piesă de bază. Ultimul poem, cu îngăduința cititorului, va fi, așadar, 11+1, ceea ce probabil că-n matematică, dar, mai mult ca sigur, și pe teren, nu-i o chestie de ignorat. Vestiar e ultimul poem, iar piesa-n plus e-o dulce-insinuantă, parcă, aducere-aminte, prin geamul aburit de-o ploaie leit bacoviană, cu stări de spirit recuperate-n fond: „într-o ruptură musculară-a sorții,/ în care am rămas definitiv,/ la 11 metri-n fața porții/ și-n cadrul ei: penalti bijectiv.” Poliversuri reconstituie, cu rezonanțe grave, de alămuri bacoviene, atmosfera unui sezon (2011-2012) al echipei de fotbal Poli Timișoara în liga a II-a sau, cum se spunea odinioară, în divizia B. Cifra revine obsesiv, grafiată diferit (11, unsprezece, unșpe’), în funcție de aderența numeralului la conținut, la stil, la metrică.
Poetul mărturisea că își dorește, la Editura Diacritic, al cărei director este, o colecție sportivă. Fotballetto și Poliversuri inaugurează, credem, perfect acest filon editorial puțin cultivat la noi. Poezia sportivă pare o specie literară inventată de cei doi scriitori afini care, cu farmec, se încăpățânează să reconstituie povești. CEF din 2008 este una dintre acestea, devenită, în timp, cum ne spune Șerban Foarță, document. Peste curbura ritmată a versului se vor petrece-ntotdeauna, în cazul lor, artistic vorbind, și multe (averse de) sentimente.
Cărți de poezie care se lasă citite cu mintea și cu sufletul, ieșite din energiile fotbalului, din arena unui sport care, cum bine se știe, posedă acea forță în stare a aduna laolaltă milioane de suflete, într-un soi de metafizică indescriptibilă. Fotbalul e aproape ca o religie. Are practicanți, fotbaliștii, seniori și juniori, are (tele)spectatori, microbiștii de pe stadioane sau din fața ecranelor, de ocazie, neutri sau fideli, are vedete și anonimi. Pe scurt, fotbalul e întotdeauna un ceva în și despre care se vorbește mult, pe tonuri diferite, mustăcind scoruri și ticluind pilde, de genul ”data viitoare va fi mai bine” sau ”nu e totul pierdut”. Microbiștii vor citi printre rânduri aceste plachete de poezie, în pauza dintre reprize sau în prelungiri, la peluză sau în time-out, chiar dacă n-au ținut în mână niciodată un volum de Baudelaire.
Nu am habar dacă cei doi autori și-au promovat aceste cărți de poezie în vreun fel. O sugestie ar fi să le prezinte microbiștilor, de ieri și de azi, în chiar fața vestiarului sau pe teren, iar, într-o bună zi, să-i vedem pe-aceștia intrând pe stadioane cu câte-o plachetă-n mână sau tatuându-și pe brațe un vers sau o strofă de genul: ”Încrucișate-aplauze înaltul/ ”Păltinișanu” l-au zidit mai sus,/ și cartiere, unul după altul,/ s-au închinat ca unui prinț de-Apus.// ”On air”, pe plăcile indicatoare,/ pe care Timișoara ne stă scris,/ a pâlpâit aprins și de picioare/ de jucător, și de-al peluzei vis.”
