Ioana Bot şi Cătălin Cioabă, Din penumbra tiparului( fragmente din nota editorilor la Mihai Eminescu, „Versuri din manuscrise”)

Dacă privim în urmă, scrutând cei peste o sută de ani care au trecut de când poeziile lui Eminescu au început să fie editate, nu putem să nu constatăm că opera sa, aşa cum a ajuns până la noi, este asemeni unui aisberg. Partea sa vizibilă se înalţă atât de semeţ şi de sus, încât ne creează vrând nevrând iluzia întregului, făcându-ne să uităm că toate aceste înălţimi au dedesubtul lor, în partea care nu se vede, profunzimi fascinante, ce se cer la rândul lor explorate. Contemplăm marile reuşite ale creaţiei sale, fără să cunoaştem adâncimile nebănuite care le susţin.

Între timp, fiecare rând scris de Eminescu a văzut lumina tiparului, aşa cum, pe bună dreptate, Nicolae Iorga a spus foarte devreme că se cuvenea făcut. Ediţia critică de Opere, întemeiată de Perpessicius, a împlinit pe de-a-ntregul această sarcină. În paginile ei descoperim întregul şantier literar eminescian, restituit de editor cu maximă acurateţe. Primele cinci volume, alcătuite chiar de întemeietorul ediţiei, cuprind întreaga operă poetică, organizată în jurul antumelor, care, fiind creaţii ce exprimă în cel mai înalt grad „voinţa autorului“, trebuiau, cum se cuvenea, să stea în centrul atenţiei. S-au găsit totodată postume de mare valoare printre foile din „lada cu manuscrise“, iar ele au fost scoase rând pe rând la lumină, aflându-şi locul cuvenit în arhitectura creaţiei sale.

Însă poezia lui Eminescu este de o diversitate atât de mare, încât efortul de editare nu poate fi socotit încheiat odată cu această restituire. Asta dacă vrem să o cunoaştem mai mult, dacă înţelegem că opera sa trebuie mereu revizitată, că fiecare epocă trebuie, aşa-zicând, să se „sincronizeze“ cu ea. Chiar dacă deţinem deja ediţii excelente, rămâne totuşi mereu deschisă posibilitatea unor noi abordări, menite să recreeze arhitectura internă a unei opere a cărei apariţie în cultura noastră a fost legată, pe drept cu vânt, de ideea de miracol. Cuvântul nu vrea să fie hiperbolic, ci se referă la un lucru care se întâmplă şi s-a întâmplat în orice cultură la un moment dat, când unui scriitor îi este dat să aşeze limba literară pe un făgaş, pe o cale proprie a posibilităţilor de expresivitate.

Există motive clare ale unei astfel de „întâmplări“. Mai întâi, acela că Eminescu poate fi socotit primul „scriitor profesionist“ din literatura noastră, exersat în toate genurile şi stilurile existente la acea dată, dar şi faptul că, în mod excepţional, viaţa proprie s-a consumat laolaltă cu actul creaţiei: el „trăia scriind“, spune Petru Creţia, iar efervescenţa scrisului în viaţa sa este un lucru de care editorii trebuie să ţină seama de fiecare dată când îi pun opera în pagina tipărită. În sarcina lor a rămas de altfel, prin forţa împrejurărilor, chiar efortul de a oferi imaginea definitivă asupra operei lui Eminescu. Dar, tocmai fiindcă miza a fost întotdeauna atât de mare, şi-a făcut loc aici o anumită prejudecată, ale cărei temeiuri sunt legitime, dar care nu rămâne cu toate acestea mai puţin ceea ce este: o „prejudecată a nedesăvârşirii“ (TE, 52) poemelor din manuscrisele eminesciene, care i-a făcut de pildă pe descoperitorii postumelor să se întrebe, la început de secol XX, dacă acestea merită într-adevăr să devină accesibile publicului larg, şi nu exclusiv specialiştilor, şi dacă nu cumva pun într-o lumină nepotrivită o creaţie care s-a consacrat iniţial, odată cu ediţia Maiorescu, exclusiv prin piese de vârf. Se avea mereu în vedere o presupusă „voinţă a autorului“, care de sigur că trebuie respectată, în măsura în care există indicii clare că ea s-a manifestat în privinţa unui corpus ne varietur al operei, dar care în cazul lui Eminescu e adesea foarte vagă şi, în orice caz, dificil de reconstituit. Sau, dacă o reconstituim cu fidelitate, ea devine dificil de urmat, pentru că ştim, de pildă, că Eminescu dorea să îşi reunească versurile într-un volum, pentru care avea şi un titlu, Lumină de lună, dar cu ocazia aceasta plănuia să excludă din sumar numeroase poeme pe care le publicase deja în Convorbiri literare. După cum mai ştim că, în unele momente de criză, autorul socotea că nu poezia este forma literară pentru care e hărăzit – sau pentru care vremurile în care trăieşte sunt cele potrivite. Se visa romancier şi, mai ales, mai intens, dramaturg – iar versurile şi le vedea, atunci, ca pe un atelier pregătitor al unei creaţii viitoare, foarte diferită de ele.

La nivelul detaliului, al paşilor mici care se cer parcurşi pentru stabilirea unei ediţii definitive şi complete a operei, Eminescu le-a luat-o întru câtva înainte editorilor săi, adică a făcut în limite restrânse el însuşi, mai întâi, ceea ce mai târziu a căzut în sarcina lor: încă din tinereţe întâlnim acte incipiente de autoeditare, în acele caiete caligrafiate şi păstrate cu grijă, unde poeziile erau transcrise pe curat, rearanjate, rectificate etc. Dar editorul trebuie să ţină seama deopotrivă şi de faptul că acest efort al poetului însuşi a stat, în cele din urmă, sub zodia lui „n-a fost să fie“: din cauza catastrofei de ordin biografic din vara lui 1883, discernământul său auctorial nu s-a putut pune până la capăt în slujba destinului postum al operei sale. Petru Creţia demonstrează credibil că, dincolo de asemenea gesturi mici vizând o autoeditare, nu putem totuşi identifica o „voinţă a autorului“, exprimată clar şi univoc, în cazul lui Eminescu. Că această absenţă a grevat actul editării, lăsându-l pradă adesea unor fatale „şovăieli“ şi „necutezări“: „În spatele acestor şovăieli sau necutezări se află de fapt o prejudecată legată de ceea ce se numeşte «ultima voinţă a autorului». Noi susţinem aici, cu preţul bunului nostru nume, că, în cazul lui Eminescu, aşa ceva nu există. Nici măcar în cazul poeziilor publicate de el, cum se ştie, doar în periodice, nu lipsesc semnele că la unele ar fi renunţat, iar pe altele le-ar fi remaniat şi poate, dându-i-se o viaţă infinită, la nesfârşit. Şi iarăşi pe atâtea altele le-ar fi lăsat, cum le-a lăsat (din punctul de vedere al ultimei voinţe), în paragină şi neaşezare. Aşa era şi aşa i-a fost dat. Iar dacă ar fi avut ultima lui vrere de poet într-o ediţie definitivă, publicată, cum atâta a vrut, de el însuşi, am fi pierdut tezaure de poezie.
[…]
Organizarea întregii creaţii poetice în jurul antumelor se face, totuşi, printr-un proces de includere a nenumăratelor crâmpeie de versuri, pe care le găsim transcrise de Perpessicius în interiorul aparatului critic, în perimetrul de iradiere (în „atelierul“) titlurilor care au ajuns la formă definitivă – şi care pentru cunoscătorii operei reprezentau deja-ştiutul în jurul căruia se puteau face noi explorări. Dar s-a întâmplat astfel că teritorii întregi de vers cu sunet inedit şi cu sursă de inspiraţie vădit diferită de ceea ce e socotit în genere drept „produs final“ au fost puse într-un soi de subordonare, mult prea strictă, faţă de marile poeme. Ceea ce creează cititorului atent al ediţiei nu numai senzaţia că există în paginile aparatului critic lucruri preţioase de descoperit, dar şi o mare nedumerire: dintr-odată îi apare nefiresc zelul sistematizator al editorului, care pare să nu fi ţinut cont de autonomia pe deplin vizibilă a multor unităţi de vers şi a sistematizat, inginereşte, un peisaj pe care, ca să-l poţi privi în toată complexitatea sa, trebuie să laşi o clipă deoparte instrumentele topografului. Se întâmplă în plus – parcă spre a confirma încă o dată inadecvarea procedeului – că aşa-numitele „forme preliminare“ sau „variante“ sau „avantexte“ ale unui poem consacrat nu sunt preliminare doar pentru acesta şi nu derivă din el ca ramuri fără rod, ci, dimpotrivă, ele sunt totodată intim legate de altele, de o factură complet diferită. Există în fapt o reţea de versuri în manuscrisele eminesciene, iar asta face ca ceea ce socotim a fi doar „formă preliminară“ să fie de fapt, dacă ştim să privim, o formă autonomă în contextul acesta de permanentă întreţesere tematică şi stilistică a versurilor puse pe hârtie de Eminescu.
[…]

Versuri-din-manuscrise-e1451992536965
Volumul de faţă adună tocmai asemenea versuri, restituite şi risipite în aparatul critic al ediţiei de Opere, dar oarecum strivite acolo prin subordonarea faţă de un poem sau altul. Prin această prezentare separată, ele sunt cu bună ştiinţă „rupte“ de legătura lor ombilicală cu marile poeme, la a căror desăvârşire au contribuit uneori (cel puţin în opinia editorului…), dar în care nu se poate spune că s-au vărsat cu totul. Au rămas ele însele nişte „crâmpeie închegate“, pe care se cuvine din plin să le auzim în sunetul lor propriu. Ce-i drept, ele au fost deja tipărite în mărunta literă a aparatului critic şi sunt în fond oricui disponibile în ediţia completă a Operelor, dar în postura de plante firave aflate în umbra arborilor mari. Perspectiva aceasta asupra lor aparţine, insistăm, editorilor manuscriselor, iar nu autorului însuşi (ale cărui intenţii nu pot fi reconstituite mai mult decât s-a făcut deja). În definitiv, despre toate aceste versuri nu se poate spune propriu-zis că au văzut „lumina tiparului“, ci, mai exact, că au rămas în penumbra lui.

Mihai Eminescu
Versuri din manuscrise
ediţie de Ioana Bot şi Cătălin Cioabă
Humanitas, 2015

Aşa stând lucrurile, e limpede că o operă de asemenea organicitate nu poate fi lăsată îngheţată într-o arhitectură unică, datorată unei singure lecturi – chiar dacă aceasta aparţine unui specialist de talia lui Perpessicius. Iar ediţia de faţă îşi propune să pună laolaltă asemenea poeme care, aşezate în penumbra tiparului şi în anticamera uitării, accesibile până acum mai ales specialiştilor textului eminescian, iar nu cititorului „îndrăgit“ de poezie (cu o expresie a lui Eminescu), sau celui curios, sau celui pur şi simplu sătul de inventarul textelor eminesciene consacrate şi prea des utilizate… etc., totuşi vieţuiesc prin ele însele şi „nu par rupte de nicăieri, ci sunt grăitoare prin ele însele“ (UnD, 11). Şansa care se deschide prin acest demers de luminare a penumbrei este, bineînţeles, de a descoperi surprin zătorul chiar în inima deja-ştiutului, de a descoperi „voci eminesciene“ pe care nu le cunoşteam, fiindcă nu se lăsau auzite, fiindcă nu ştiam unde sau cum să le căutăm.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *