Ed Stafford, “Singur pe o insulă pustie” (fragment)

Biciuit de vîntul care mătura grota, nu prea am dormit. Dar ceainicul meu improvizat dintr-o cutie de conserve era pe foc şi mă pregăteam să beau un ceai din frunze de lămîi – cu siguranţă, asta era soluţia pentru toate problemele din viaţa mea.
Acum, că reuşisem să ţin în frîu disperarea din seara precedentă, mă simţeam mult mai capabil să preiau controlul asupra timpului pe care-l mai aveam de petrecut pe insulă şi să-mi scriu povestea. Eram sigur că soluţia consta în a fi prezent în clipa de faţă, aşa că m-am concentrat asupra activităţii pe care o desfăşuram în clipa aceea, în loc să-mi las mintea să zburde liberă şi să se ţină de prostii.
În timp ce împleteam o frunză de palmier, m-am concentrat asupra mişcării mîinilor mele. Mi-am relaxat umerii şi mi-am urmărit degetele, care împleteau acum cu dexteritate frunzele şi creau în poala mea o mică operă de artă, foarte simplă. Am inspirat adînc şi m-am uitat în jur. Stăteam aşezat într-un petic de pădure de unde puteam să văd plaja printre copaci. La umbră era răcoare, munceam în condiţii plăcute, iar soarele strălucitor se reflecta pe lianele şi ramurile de deasupra mea. Auzeam zgomotul mereu prezent al valurilor izbindu-se de ţărm şi îl acceptam, poate pentru prima oară, ca pe o coloană sonoră liniştitoare a unei experienţe pe care n-aveam s-o uit niciodată.
Simţeam că începusem o nouă etapă.
M-am surprins zîmbind larg de unul singur. Pur şi simplu, impregnîndu-mă total de clipa prezentă şi bucurîndu-mă că mă aflu pe o insulă din Pacific – şi că fac o activitate atît de tipică pentru locuitorii insulelor din Pacific cum era împletitul ramurilor de palmier. Există o anumită pace pe care o simţi dacă îţi goleşti mintea de gînduri. O anumită energie este eliberată în interiorul tău, făcîndu-te să te simţi euforic şi să te întrebi de ce nu meditezi mai mult şi mai des. Poţi să spui că nu-s decît iluzii prosteşti, dacă vrei, dar pentru mine e un instrument ca oricare altul şi, cel mai important, un instrument pe care-l ai cu tine şi cînd eşti în pielea goală.
Pentru moment, era adevărat. Eram cu adevărat fericit aşa, stînd printre copaci.
Am montat cele zece ţigle din frunze de palmier pe care le împletisem şi a trebuit să mă aşez pe o creangă paralelă cu grinda principală pentru a le pune şi pe ultimele, căci nu mai ajungeam de jos. Frunzele de palmier treceau de grindă, iar acum sub mine se întindea o suprafaţă de proporţii impresionante. Încă puţin de pus în partea dreaptă, şi acoperişul avea să fie gata.
Era deja jumătatea după-amiezii şi trebuia să mă întorc în cealaltă parte a insulei ca să ridic obiectele din „cutia poştală”. În timp ce eram acolo, am reuşit să fac 18 tracţiuni sub briza puternică ce mătura Tabăra Lămîilor. Era tîrziu de acum, iar soarele nu mai încălzea tabăra şi plaja din acea parte a insulei. Era sfîrşitul celei de-a patra săptămîni, iar eu eram extaziat văzînd cîtă forţă căpătasem. „Sînt destul de mulţumit de chestia asta”, am spus eu flexîndu-mi bicepsul şi făcînd cu ochiul către cameră.
În timpul plimbării de după-amiază am mai descoperit o plantă de taro pe lîngă care mai trecusem înainte, dar fără s-o văd. Săpînd cu degetele, am scos sursa de carbohidraţi cu un zîmbet pe buze. „Un cartof (mă rog, un taro), doi cartofi, trei cartofi, patru cartofi, cinci cartofi, şase cartofi, şapte cartofi…” Am smuls toată planta din rădăcini şi am pus-o în faţa camerei: „Mai mulţi…”.
Un pagur a zbughit-o în faţa mea, dar mişcarea lui bruscă l-a trădat şi l-am înhăţat fără să stau pe gînduri, urmînd să-l gătesc ca fel principal la masa de seară.
„E ciudat, lucrurile pur şi simplu vin la tine cînd eşti mai calm.” Fără cacofonia obişnuită a frămîntărilor şi grijilor din capul meu, am remarcat că asta fusese cea mai productivă ieşire din ultimele cîteva zile. Acum fusesem mai vigilent, prin urmare văzusem lucruri care se aflaseră mereu acolo, dar fusesem prea preocupat ca să le observ.
Ştiam că trebuia să las totul să meargă de la sine, să mă relaxez şi să accept lucrurile aşa cum sînt. Dacă nu acceptam situaţia şi-mi doream un lucru pe care nu-l aveam, îmi iroseam timpul şi energia. Lucrurile erau aşa cum erau – pur şi simplu. Mi-am repetat cu seninătate lecţia pe care o uitasem. Nu mai opune rezistenţă, Ed, relaxează-te!
„Teoretic, funcţionează foarte bine!”, am mormăit către cameră. „Dar mai lucrez la asta.” Ştiam că mai am mult pînă să fiu capabil să cedez cu adevărat în faţa suişurilor şi coborîşurilor vieţii.

Ed Stafford, “Singur pe o insulă pustie”
Traducere de Andra Hancu,
Polirom, 2015

La întoarcere am zărit pe mare o barcă de pescuit. Era albă, acoperită la prova şi la pupa, iar în mijloc se înălţa o cabină. Întreaga ambarcaţiune era plină de catarge şi de un soi de antene. Am estimat că era probabil la mai bine de o milă dincolo de recif. Era bizar să mă gîndesc că acolo erau oameni care aveau mîncare şi băutură adevărate şi purtau haine. M-am simţit ciudat văzînd o barcă şi m am întrebat dacă aveam să mai văd şi altele.
În ultimele două ore ale zilei am terminat acoperişul din frunze şi am depăşit cu mult bîrna. „E gata.” Soarele coborîse spre asfinţit, iar strălucirea lui domoală pătrundea printre copaci şi dincolo de acoperişul adăpostului. Eram foarte mulţumit de mine şi mîndru de acoperiş, cînd l am examinat îndeaproape, ocolind adăpostul.
„E un acoperiş straşnic! Sînt aşa de mulţumit de el!”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *