“ Un flic” (1972) este cel din urmă film al lui Jean- Pierre Melville, ultimul din seria de texte cinematografice în care scriitura sa conferă adâncime şi nelinişte metafizică genului noir. “ Un flic” este încărcat, premonitoriu, de semnele pustiului, dezolării şi morţii. Scena de deschidere, plaja atlantică în iarna agitată de vânt, anticipează cadrul final, al străzii pariziene golite de oameni, dominate de un sens al sfârşitului care nu poate fi evitat. Stilul lui Melville triumfă, şi de această dată, ca o sinteză de rafinament, coregrafie poliţistă şi introspecţie psihologică. Fiecare imagine, fiecare replică, fiecare mişcare participă la acest efort hipnotic.
“ Un flic” este şi cea din urmă întâlnire dintre Melville şi Delon. Ca nimeni altul, Melville a ştiut cum să exploateze rezervorul latent de fragilitate şi de brutalitate al lui Delon- rolurile sale sunt mereu pe muche, imposibil de descris prin epitete uzate. În “ Un flic”, Edouard Coleman este un Delon mai împietrit şi mai îngheţat ca niciodată. Poliţist ce coboară în subteranele Parisului, în vecinătatea crimei şi a viciului, Coleman este devorat de acest teribil scepticism cu care examinează natura umană. Dragostea, prietenia, solidaritatea nu pot rezista acestui văz particular cu care este înzestrat Coleman.
“ Un flic” este fidel poeticii melvilliene a fatalismului şi a ironiei tragice. Ca şi “ Le cercle rouge”, oamenii sunt atraşi, inevitabil, spre moarte. Oricât de atent planificate, oricât de rafinat- geometrice, atacurile imaginate de prietenul lui Coleman, Simon, ( Richard Crenna, în una dintre marile sale partituri), sunt subminate de acest joc de nestăpânit al destinului. În cele din urmă, pe strada pariziană, Coleman va pune capăt, cu un glonţ, aventurilor lui Simon. Un episod care nu este decât epitaful aşternut pe mormântul prieteniei lor.
“ Un flic” este şi o meditaţie în marginea ambiguităţii unui triunghi amoros bizar: vecinătatea dintre Coleman şi Cathy ,iubita lui Coleman, stă sub semnul acestor jocuri erotice şi al disimulării.
Catherine Deneuve este, ca şi în “ Sirena de pe Mississippi”, glacială şi seducătoare, păstrând, până la capăt, taina ei. “ Un flic” combină gustul morţii şi al pasiunii. Ambiguitatea şi măştile sunt zeii acestui univers urban.
“ Un flic” este testamentul unei arte melvilliene, la fel de dens, de poetic şi de polifonic ca şi iarna eternă în care personajele sunt exilate. În acest Paris al oglinzilor paralele şi al travestiurilor, chipul îngheţat din cadrele finale ale lui Alain Delon este masca atroce a singuratăţii înseşi. ( Ioan Stanomir)
