Casa turcească, narghileaua, mühlehaus și parfumul de trandafiri

Narghilele erau atârnate cu capul în jos, pe o sfoară groasă, de plastic, iar furtunul din care se trăgeau, cu dichis, aromele în piept atârna flasc. Vasele cu apă parfumată au fost golite, spălate cu cenușă stinsă și, la urmă, cu detergent din cel fin. În lumina dimineții, păreau niște păsări proaspăt vânate, cu vintrele disecate, cu penajul năclăit de sânge. Vecinii știau că, o dată pe an, de obicei toamna, se întâmpla acest lucru, un adevărat ritual. Șapte narghilele diferite. Șapte gâturi spintecate de animal sălbatic. Aurite, dantelate, turnate-n alamă sau sticlă, obiectele astea stârneau interesul copiilor care se adunau moț pe la garduri și trăgeau chicote prelungite, șuierături de felină, în speranța că din acele ciudate obiecte vor ieși personaje de poveste, poate niște pitici, în șir indian, sau zâne cu baghete magice. Într-o noapte, au stat la pândă mai multe ceasuri așteptând să se stingă luminile casei turcești. Apoi, prinși unul de cămașa celuilalt, cu degetele încleștate, au înaintat ca pe front, tiptil, tiptil. S-au oprit câteva secunde ascultându-și, ceafă-n ceafă, respirația. După ce-au înșfăcat ultima narghilea din șirul celor șapte, au luat-o la fugă. Sfoara, suprasolicitată, a cedat năruind visul frumos al celor șapte păsări de metal. Arpad, mezinul, colac peste pupăză, s-a împiedicat într-o piatră ornamentală. Ceilalți au râs pe înfundate. Erau copiii lui Wilhelm Mühle, trei fete și doi băieți, de vârste apropiate, buni cunoscători într-ale grădinăritului, ca bunicul și străbunicul. Narghileaua trebuia studiată toată noaptea, așa le-a fost înțelegerea, iar, spre dimineață, unul singur, cel care nu va fi fost cuprins de somn, ar fi depus-o, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, înapoi, pe sfoară. Totodată, el ar fi fost obligat să restabilească ordinea, căci cu ochiul fotografiase toate narghilele, ar fi fost în stare, la o adică, să le repună în bătaia vântului, pe sfoară, la zvântat.

Vila Mühlerilor, impunătoare, construită pe la 1867, se afla nu departe de casa turcească. Una din cele mai misterioase din oraș. Pe o stradă lungă, care conecta principalele obiective ale orașului, devenită Bulevardul Mihai Viteazu. Copiii turcilor veneau adesea să se joace în grădina cu trandafiri ca-ntr-un labirint cu sute de spații de cucerit. Trandafirul de Damasc, cu eflorescența deasă, viu colorat, din care se extrăgea o esență puternică, era printre favoriții familiei. De asemenea, Weisse The Queen Elisabeth Rose sau trandafirii cățărători sau planta cu o mie de fețe, care nu obosește să înflorească. Mostre din ele se găseau peste tot, în sere, pe zeci de hectare cultivate, chiar și-n casă, în vase enorme de lut ars. Din soiurile acestea încrucișate cu trandafirii Floribunda a rezultat o minune de floare, care e admirată și azi prin grădinile orașului. Un fel de Amiga mia, dar mult mai parfumată și cu frunzele dispuse asimetric. Ca să nu mai vorbim de soiul Madam Josephine Mühle, o comoară a floriculturii, cu petale aurii și pete albe. Doamna Mühle, Roji, cum îi spuneau apropiații, deși pe ea, în acte o chema Josephine, făcea în fiecare zi câte-o prăjitură și limonada era nelipsită de pe masă, așa că aveau motiv să zăbovească printre flori. Întotdeauna am crezut că, aici, în spatele fiecărei tufe de trandafiri, se ascunde multă istorie. Și o căruță cu povești. Amintiri peste care nici buldozerul nu va putea trece vreodată. Casa grădinarului. Creatorul primului soi de trandafir românesc. Generațiile de florari. Wilhelm Mühle tronând în centrul unui oraș care continuă să cultive trandafiri. Ultima lui dorință a fost să fie îngropat în grădină, printre rădăcinile plantelor, să le asculte, și după moarte, creșterea de zi și de noapte. Madame Josephine s-a luptat cu autoritățile vremii pentru a-i îndeplini dorința. Preotul catolic, iritat, n-a vrut să participe la înmormântare. Slujba a fost ținută, în mare grabă, de un călugăr mizericordian.

Rosengarten. O revistă veche, cu file galbene, cu miros puternic de mucegai. Pe copertă, în tonuri de roz și de gri metalizat, poate și de verde, putea fi observată o grădină cu trandafiri. În plan îndepărtat, doi bărbați și-un copil. Bărbații, îmbrăcați în salopete dotate cu șorț, se uitau fix, în direcția obiectivului de filmat. Unul avea un baston și pe cap o imensă pălărie. Celălalt căra o roabă din care se ițeau crengi uscate și iarbă răstignită, răsfrântă pe margini. Copilul culegea de pe jos, de pe lângă zona gardului, un fel de fructe, niște bobițe roșii crescute printre tufele de trandafir urcător. Să fi fost zmeură? La balcon, doamna Mühle stătea la masă cu o umbreluță de soare în mână. Privirea ei străpungea orizontul.

  • Wilhelm, e răcoare, ar fi bine să intrați în casă. Se întunecă.
  • Mutti, einen Moment, bitte, să udăm grădina și venim.

Florarul senior, Wilhelm Mühle, ațipise cu fața pe pământul cald. Era o zi de toamnă târzie din care povestea se țesea ca o pânză de păianjen.

 

Tot în cartierul Elisabetin, în inima lui, acolo, în spatele bisericii catolice, cea construită în stil neogotic, se află o casă de pe vremea turcilor sau cam așa ceva, consemnată încă din secolul XVI, cu trei intrări, una în față, două în spate, unde-i și grădina, o bucătărie, o terasă cu trepte mărunte, cu trandafiri japonezi petrecuți peste cei doi stâlpi uriași, așezați simetric. Parter, etaj și-o pivniță cu boltă turtită. Proprietarii au fost, de-a lungul vremii, de diferite naționalități. În perioada 1759-1763, casa a aparținut călugărilor mizericordieni. Les frères de la charité. Los Hospitalieros. Până la venirea comuniștilor, toate bune și frumoase. Pe urmă, izvoarele s-au topit în negura vremii. De turci, nu s-a mai auzit. I-a-nghițit pământul. S-a destrămat firul istoriei. Se zvonea că au cărat cu ei turbane, șalvari, iatagane, mustăți artificiale răsucite, aparate de făcut cafea, perdele țesute de mână, ibrice de aramă, cutiuțe cu mirodenii, narghilele de sticlă mată, parfumuri grele și uleiuri de animat pielea. Cu greu găsești pe cineva care să-ți explice pe înțeles ce-i cu casa turcească. Parcă se tem. A intrat frica-n ei. De ce – nu se știe. Că doar nu-i vorba de-o casă bântuită. În serile calde de vară, dar și toamna, când lumina se răsfrângea prietenos peste acoperișuri și fațade, în grădina imensă, se țineau serate muzicale. Peste zi, o încăpere era închiriată de pictori. În jurul casei se crease un mit. Călugării au deschis în pivnița casei turcești un spital cu zece paturi. Aici au fost tratate de boli psihice și unele personalități ale vremii. Ecolalia, sindromul Diogene, schizofrenia, autismul, depresiile accentuate, psihozele făceau înconjurul pivniței. O metodă de salvare a lor era învățarea de limbi străine. Pentru tămăduirea unui bolnav de sindromul Diogene, călugării alegeau metoda învățării unor citate din filozofii greci și repetarea lor din zece în zece minute, timp de o săptămână. În a doua săptămână, bolnavii erau duși pe câmp să îngrijească răsadurile de trandafiri. În a treia cântau la orga lui Wittgenstein cu picioarele vârâte-ntr-un butoi confecționat chiar de ei. În a patra săptămână se odihneau în paturile reci din pivnița casei turcești. Mulți timișoreni au aderat la acest ordin. Mobili, cosmopoliți, creativi, călugării și-au câștigat repede un renume chiar și-n străinătate. Frații sau popii negri, cum erau numiți, primeau vizite de la Viena sau Paris. Medici vestiți le treceau pragul.

Cea mai bună frizerie din oraș se afla, în secolul al XIX-lea, în Elisabetin. Se spune că Sissi, în trecere spre Băile Herculane, s-a oprit la Timișoara și s-a lăsat coafată de-un bărbat, Helmuth Priesner, un evreu, se pare, care vizitase Europa și deținea o herghelie de cai pe undeva, prin apropiere. Deschisese salonul din pasiune. Din părul prințesei Sissi făcuse o perucă, care a putut fi admirată multă vreme la intrarea în frizerie, chiar pe partea dreaptă. Mai încoace, cam după al doilea război mondial, în cartierul Elisabetin, frizerii tundeau pe datorie. Și duminica. Și-n zilele de sărbătoare națională, fără excepție. Copiii stăteau, în acest răstimp, lângă ușă, cu capul sprijinit de leul portocaliu, felina gânditoare, cu coama de plastic, așteptând să le cadă câte-un bănuț din bunăvoința părintească. O tură de dat pe leu costa cam cât o tunsoare rapidă, fără perciuni, breton sau retușuri suplimentare. Și, astfel, copilul se credea, preț de trei minute, Don Quijote în armură de oțel. Împărat încălecând pe un cal înaripat. Stăpânul micului univers din care, până la vârsta de cinci ani, nu ieșise nicăieri. Pătratul amintirilor se limita la biserică, brutărie, mühlehaus și parfumul de trandafiri din narghileaua lui Osman ciungul. Poate și vreo siluetă neagră intra în schema incertelor aduceri aminte. Cu gluga trasă peste ochi, traversând, pe la crepuscul, strada prost luminată. Rareori puteau fi zărite mai multe siluete.

Era ciudat cum o biserică poate urmări, de pretutindeni, din orice unghi al orașului, odinioară crăiesc, un om. Grădinarul Vilmos Mühle donase, pe la 1900, terenul pe care a fost construită biserica. Văzută de foarte departe, biserica romano-catolică Preasfânta Inimă a lui Isus, din piața Lahovary, alungită, cu turnurile gemene zgâriind firmamentul, te atrăgea hipnotic, exact ca atunci când, cu degetul arătător, la școală, profesorul îi chema la tablă pe Wilhelm Mühle junior și pe viitoarea lui soție, Josephine. Un gest uriaș, un frison, repetat ca-ntr-o derulare de secvențe de un hiperrealism extrem. Și arătătorul se făcea tot mai lung și mai ascuțit. Iar turnurile se micșorau, alergate la infinit prin prisma memoriei.

Arpad a insistat ca narghileaua să fie umplută cu apă parfumată. Tremura din tot corpul, atât de tare-și dorea să încerce gustul ăla perfid, să pătrundă, cu toți porii, aromele tutunului turcesc, să tragă în piept cum văzuse că fac adulții, o dată, de două ori, direct din țeavă. Copiii, în frenezia momentului, au început să apuce de cea mai subțire narghilea, cea din sticlă albastră, s-o smulgă în toate direcțiile deodată, în dreapta, în stânga, haotic, până ce un zgomot ascuțit i-a făcut să tresare și să se oprească brusc.

  • S-a spart, nătângule! Ți-am spus astâmpără-te, n-ai înțeles, uite ce s-a întâmplat…
  • Lasă, nu-și va da seama, e doar una, celelalte-s intacte.

În acea noapte, locuitorii Timișoarei au simțit un miros puternic de trandafir și de tutun, un miros oriental, pierdut în perdeaua cețoasă a timpului, retras în rotocoale și păstrat într-un sertar al amintirilor fără leac. Au ieșit la ferestre și s-au salutat unii pe alții. Cartierul era mai luminat ca niciodată, adunat într-un pumn de suflete, concentric așezate. Pe cer, în mijlocul lunii, chiar acolo, pe disc, se deschidea, văzând cu ochii, un trandafir cu petale aurite, ca un straniu basorelief.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *