Cancer

Ea spune

Când eram mică și nu aveam cancer

Îmi amintesc o noapte în care ne plimbam în cercuri cu mașina, eu și cu mama

Bucureștiul era plin de zăpadă până-n cer

Ne învârteam cu mașina înconjurând blocuri făcând cercuri în zăpadă

Uneori ne opream iar geamurile se abureau

desenam cercuri și inimi pe sticlă

Se auzea doar țeava de eșapament silențios ca un fond muzical al unui cântec de leagăn

Priveam stelele și felinarele și oamenii rătăciți, năluci bântuind orașul înghețat încremenirea

Era o vreme când nu aveam cancer

Mă trezesc dimineața și preț de câteva minute e un timp suspendat în care nu știu cine sunt și nu știu că există cancer

Uneori îl simt în mine cum urcă se întinde ca o iederă otrăvită ca o culoare roșu-sângerie sumbră împrăștiindu-se într-un pahar cu apă alteori îl simt că se ascunde în cotloanele mele unde nici lumina pulsată nu îl găsește nici cuantic nici pe ghicite

Nici în zațul cafelei nici în hărțile mele genetice geografia mea scanată

 

Iubitul ei a fugit în Spania unde clădește castele din nisip sub cerul fierbinte iubitul ei nu mai duce lupta cu celălalt, Cancerul gen neutru

În preajma ei cuvintele se blochează în minte pe limbă le împing în afară le biciuiesc să spună ceva

Mă trezesc vorbind nimicuri  la telefon iar râsul ei păcălește cancerul

Ne prefacem că vorbim despre viitor și știm amândouă că viitorul e ca o nălucă

Așa cum sunt oamenii năluci plutind într-un oraș înghețat în care o fetiță desenează cercuri pe geamul aburit al unei mașini cu motorul pornit   

 

Ea e doar o fată frumoasă cu părul negru care trăiește cu cancerul ei precum ar trăi misterios o taină

Nu știu ce va fi din martie spune ea

Doctorii în halate albe mă vor inactiva genetic spune ea

Eu îi spun că îmi vorbește de parcă noi carne oase trupul sinapse vise inimă sentimente emoții suntem sisteme

Da, așa suntem, spune ea

 

Emoțiile sunt tot ce avem, am auzit asta într-un film descărcat de pe net

Fata asta cu cancerul ei pe care îl poartă cu ea ca pe un secret

Oamenii au un înainte spune ea

Oamenii au un timp spune fata care uneori doarme în come induse ca o Frumoasă din Pădurea Adormită

 

Căpătăm conștiința propriului corp în preajma celor bolnavi trup pe care îl ascultăm în liniște de parcă astfel am putea să auzim unde e ceva stricat

Ne închidem în camerele noastre și tăcem ascultându-ne inima zumzetul celulelor curgerea sângelui de-a lungul trupului creșterea părului mișcarea pleoapelor ne privim mâna în lumina care o înconjoară cu o dungă aurie irizări tainice

Ruleta rusească a corpurilor cine scapă cine e prins de boală cu gheare cu dinți strâns la piept până la ultima suflare

Ea ia uneori avioane și zboară deasupra Europei suspendând în continuumul spațiu-timp cancerul ei acolo sus între pământ și cer spațiul nimănui străbătut de păsări rătăcite scoțând țipete înfiorătoare

Ea se rotește în cercuri cu avioanele de parcă s-ar putea întoarce în timp atunci când se rotea în cercuri cu mașina cu mama ei acolo în iarna înghețată atunci când nu avea cancer acolo sus se aude doar Bach

Știi ca să nu îmi pierd mințile nu mă mai gândesc la cancerul meu îmi spun cancerul nu este al meu nu are nimic de a face cu mine

Rămâne să ne vedem la București scriu prostește pe net

Întâi mă voi inactiva genetic apoi nu știu ce va fi   

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *