Allan Booth, “Drumurile către Sata”, (fragment)

Pe dunele de nisip dintre Niigata şi mare ţăranii au plantat pepeni. Nu se vedea pământ nicăieri. Ţăranii araseră nisipul subţire al dunelor în brazde în care putrezeau pepenii închişi la culoare. Când bătea vântul, zgâlţâia pepenii, care se bălăbăneau precum capetele unor oameni drogaţi. Vântul îmi spulbera nisipul usturător în ochi şi a trebuit să mă ghemuiesc la marginea cărării pustii şi să încerc să mi-i curăţ cu un prosop. De trei ori cărarea dintre dune s-a bifurcat fără nici un avertisment, înfundându-se într-o încâlceală de sârmă ghimpată. Harta mea era o harababură de drumuşoare care păreau să nu existe, dar m-am luat după şuieratul unui tren care se auzea din depărtare şi, spre seară, am ieşit dintre dune şi m-am trezit pe un drum pavat, în faţa unui ryokan care părea complet pustiu. Am deschis uşa şi vântul a zburătăcit foile ziarului care zăcea neatins în holul de la intrare.
— Alo! E cineva pe-aici…?
Nimic, nici un sunet, nici măcar zgomotele obişnuite de la bucătărie.
— Alo… Scuzaţi-mă…
Nu se auzea nimic nici de afară, ca şi cum odată cu sfârşitul verii totul fusese cuprins de boala somnului. Am strigat vreo două minute în clădirea tăcută, până când o femeie mărunţică şi bondoacă a deschis uşa culisantă a salonului şi s-a sprijinit cu spatele de toc, respirând greu.
— Aş vrea să mă cazez…
Femeia a clătinat din cap.
— …dacă există vreo cameră liberă.
— Îmi pare rău, totul e ocupat.
S-a aplecat şi a cules ziarul de dimineaţă. Tăcerea clădirii nu era întreruptă decât de ticăitul unui ceas din salon. Ea a sucit ziarul în mâini şi a clipit.
— Ocupat.
— Înţeleg. Mai e vreun alt ryokan?
— În Kakudahama.
— Cât de departe e?
— Zece… cincisprezece minute pe jos.

Allan Booth, “ Drumurile către Sata”,
Traducere de Ciprian Şiulea,
Polirom,2015

Am închis foarte încet uşa de la intrare ca să nu tulbur liniştea hangiţei şi am traversat satul încremenit. Harta mea arăta nişte drumuri drepte şi îngroşate acolo unde nu erau decât nişte cărări pustii care şerpuiau printre dune, iar eu m-am orientat în funcţie de marea care se zărea în depărtare. Mica plajă de la Kakudahama era la opt kilometri distanţă. Mi-a luat o oră şi jumătate ca să ajung acolo, tăind-o înapoi peste nisipul întunecat şi sterp, arat şi presărat cu capete de hangiţe.
Dintre cele 20 sau 30 de minshuku-ri din placaj care mărgineau plaja, doar trei aveau luminile aprinse. Soarele apusese în spatele minshuku-rilor, care semănau cu nişte cutii nemişcate. În una dintre cele trei clădiri unde era lumină, doi bătrâni, soţ şi soţie, stăteau ghemuiţi, chinuiţi de muşte, şi luau cina în mijlocul unei încăperi imense şi goale care fusese construită pentru o vară plină de turişti veniţi la scăldat. Într-un colţ al încăperii era un stand prăfuit cu suvenire pe care un mănunchi de morişti pentru copii au început să se învârtă într-o doară în curentul care a tulburat rogojinile atunci când am deschis încet uşa culisantă.
— Da, sigur că poţi să stai la noi, numai că nu avem de mâncare decât păstrăvii pe care i-am pescuit azi-dimineaţă în râu, dar sunt buni, şi nişte calamar din Sado, dacă mâncaţi aşa ceva. Din insula Sado. Vi-l gătesc cu plăcere. Şi nişte orez. Şi nişte ceai. Şi avem şi bere, bineînţeles, şi sake, dacă vă place. Suntem singuri aici. Suntem doar noi doi şi mă tem că soţul meu e cam tare de urechi. Poimâine or să vină doi oaspeţi din Tokyo care au făcut rezervare şi am încheiat socotelile. Or să stea o noapte la noi şi apoi închidem. Cei mai mulţi dintre noi au închis deja şi s-au întors în sat până trece iarna. Satul e mai sus, pe coastă, nu e cine ştie ce. Bătrânii nu lucrează nimic iarna. Stau şi beau ceai şi se uită la tineri cum pescuiesc. Noi o să închidem sâmbătă. Mă duc să vă gătesc păstrăvul. A fost o vară scurtă, nu-i aşa?
Briza a încetat şi am dormit în arşiţa nopţii cu ferestrele deschise spre mare. Când m-am trezit, am decoperit îngrozit că spirala antiţânţari se stinsese.
***
A doua zi dimineaţă, după ce am înotat şi am făcut duş, am luat-o pe Shiisaido Rain (Seaside Line), o autostradă cu plată care traversa ceea ce ghidul descria drept Parcul Cvasinaţional Sado-Yahiko. De la înălţimea autostrăzii, plajele de dedesubt păreau cenuşii şi pustii în această zi de 24 august, lipsite de orice urmă de vilegiaturişti. Şiruri de barăci identice din placaj subţire, cu obloanele trase şi bătute în scânduri, mărginau fiecare golfuleţ. Însă era o zi frumoasă. Singurii nori erau haloul crem-alburiu care încununa muntele Kimpoku de pe îndepărtata insulă Sado. Briza uşoară de august din crângurile de pini aducea până la mine parfumul lor, însoţindu-mă către dealurile joase. În faţa mea a oprit o maşină şi un bărbat care părea iritat a coborât şi a început să facă loc pentru mine pe bancheta din spate, plină de lucruri.
— Nu vă deranjaţi! am strigat eu. Prefer să merg pe jos.
S-a uitat la mine de parcă eram nebun, de parcă nici un om întreg la minte nu ar fi putut să vrea să meargă pe jos pe un drum care se remarca prin priveliştile lui.
La ora prânzului, mame tinere cu copii mici legaţi cu centuri la spatele lor îşi aduceau fiii şi fiicele de la şcoală pe scutere.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *