Petersburg- sfinxul de pe Neva

Dacă Rusia însăşi este un Sfinx ce provoacă imaginaţia occidentală, Petersburgul este sfinxul din miezul acestui sfinx, acel spaţiu ce uneşte, în marginile sale, grandoarea geometrică a autocraţiei, fantasmele textelor şi umbra unei revoluţii care se întinde peste o întreagă lume. Oraş ivit din voinţa prometeică a unui tiran ce îmbracă, literalmente, rolul de călău, Petru cel Mare, Petersburgul este imaginat ca o poartă spre Vest, dar şi ca o declaraţie ce traduce măreţia unui imperiu. Timp de două secole, sfinxul de pe Neva fascinează şi respinge, în egală măsură. El este , în acelaşi timp, cetatea fără istorie, dar şi spaţiul pe care artele şi revoluţia îl umplu de o substanţă profetică. Mitologia sa devine una cu mitologia Rusiei.

October_film_Lenin
Salvele celebrate de Eisenstein, asaltul Palatului de Iarnă sunt icoanele acestui cosmos leninist. Petersburg este Leningrad, ca un omagiu adus celui care este noul Petru, un Petru ce calcă peste morminte şi vieţi, cu ochii la viitorul pe care îl intuieşte raţiunea partinică. Rusia se metamorfozează în farul ce luminează umanitatea, în reperul pe care îl invocă fidelii noii religii. În adânc, sub piatra tombală bolşevică, se află sufletul tulburat al cetăţii lui Petru.

Tirania şi revoluţia

Petersburgul este gândit ca o sfidare a naturii înseşi, dar şi ca un răspuns dat istoriei ruse. Mutarea capitalei de la Moscova ţine de această traumă petriniană. Autocraţia se înveştmântează în haine occidentale, dar nu abandonează nimic din atotputernicia ei. Ţarismul moscovit este identic în natura sa ilimitată cu cel petersburghez. Ceea ce contează este voinţa cârmuitorului. Ivan cel Groaznic transmite urmaşilor săi o dogmă politică ce acordă suveranului capacitatea de a dispune de viaţa şi de moartea supuşilor săi. Ca şi teribilul Ivan, mai toţi conducătorii imperiului de la Petersburg sunt marcaţi de acest stigmat al sângelui. Petru cel Mare lichidează răscoalele împotriva sa şi îşi execută propriul fiu. Ecaterina cea Mare urcă pe tron după o lovitură de palat,alungând un soţ pe care îl va şi omorî. Paricidul lui Alexandru I este o altă pagină din această istorie a Rusiei modelate prin eşafod şi lovituri de palat.

26314_2
Violenţa este parte din patrimoniul genetic al imperiului şi al capitalei sale. În Petersburg se petrec tragediile care au în centru lor libertatea şi tirania. Statuia lui Petru cel Mare, ridicată de Falconet, străjuieşte acest oraş în care palpită inima autocraţiei. Suveranii sunt parte din acest angrenaj ce are ca unică menire consolidarea ordinii patrimoniale. Nicolae I îşi începe domnia prin salvele de tun cu care este înfrântă mişcarea decembristă. Şi-o va continua sub semnul unei implacabile rigidităţi, întărind o dominaţie ce sufocă, controlează şi reprimă. Ţarul îşi asumă rolul de prim-cenzor. Poemul lui Puşkin, cel care dă viaţa mitului petersburghez, “Călăreţul de aramă”, este citit şi adnotat de împărat. Şi tot împăratul urzeşte intriga ce conduce la fatalul duel al poetului. Peste decenii, Alexandru al III-lea renunţă la reformismul patern şi alege autocraţia ca unică temelie a Rusiei. Prietenul lui Dostoievski, Podobenosţev, este spiritul ce îndrumă domnia. Liberalismul şi constituţionalismul sunt denunţate ca simptome ale decadenţei occidentale. Nationalismul şi antisemitismul sunt stâlpii ideologici ai regimului pravoslavnic.

Mai mult decât oricare alt oraş occidental, Petersburgul stă sub semnul înfruntării dintre stabilitatea de granit represiv a autocraţiei şi fervoarea revoluţionară. Căci noul oraş zidit de Petru este şi epicentrul contestării, el este laboratorul în care se cristalizează răspunsul, mai mult sau mai puţin radical, la asfixianta ordine a ţarismului. Împăraţii ruşi întreţin cu libertatea intelectuală o relaţie delicată. Ecaterina cea Mare şi Alexandru I îşi cultivă, atent, emblema de suverani luminaţi, dar cei care trec de limitele contestării trasate oficial sunt eliminaţi, fizic sau simbolic. Radişcev şi Ceadaev sunt doar două dintre numele celor care gustă din generozitatea stăpânilor lor.

Între 1825 şi 1917, Petersburgul este scena pe care se joacă această piesă ce îi împlică pe apărătorii autocraţiei şi pe opozanţii lor, deopotrivă. Decembriştii inaugurează nu doar un parcurs politic,ci şi o mitologie. Sacrificiul lor este invocat de cei care, asemeni lui Herzen, îşi fac din lupta împotriva tiraniei raţiunea unei întregi existenţe. Din 1825 vin cele două tradiţii ce dialoghează în spaţiul intelectual rus- una a libertăţii înţelese în sens occidental şi cealaltă a radicalismului adamic ce mizează pe ardere, distrugere, revoluţie. Pavel Pestel, decembristul iacobin, îi anunţă, prin intransigenţa sa ascetică, nu doar pe narodnicii terorişti, dar şi pe bolşevici.
decembrist-revolt

Petersburgul este prezenţa ce uneşte spectacolele, gemene, ale atentatelor şi ale execuţiilor publice. Regicidul de la 1881 este punctul culminant al unui război pe care radicalismul rus îl declară statului. La 1905 şi 1917, Petersburgul este miza unei încleştări ce are ca miză definiţia libertăţii înseşi. Eşecul anului 1905, fragilitatea aranjamentului cvasi-constituţional, osbtinaţia cu care autocraţia refuză reforma Rusiei, toate acestea acordă anului 1917 o aură apocaliptică. De această dată, vulturul imperial se prăbuşeşte, dar cel care îi ia locul este insemnul unei tiranii moderne ce are în genomul ei cruzimea de stat a ţarismului. Entuziasmul prometeic al lui Maiakovski sau Eisenstein oferă un alibi estetic memorabil operei de încătuşare a naţiunii. Socialismul într-o singură ţară este capătul de drum al unui experiment utopic avortat.

Nevski Prospekt

Contrapus de slavofili, în mod constant, Moscovei strămoşeşti, denunţat de criticii săi ca un oraş fără de istorie, acuzat de a fi doar capriciul unui suveran sângeros, Petersburgul este înfăşurat în hlamida mitului pe care îl făuresc artele. De la Puşkin la Ahmatova şi Mandelştam, literatura va fi coconul în care trăieşte acest spaţiu al liniilor drepte şi al arhitecturii aulice. Mitologia sa este una fantasmatică şi nostalgică.

Din “ Calăreţul de aramă” şi din “ Dama de pică” pornesc liniile unui întreg imaginar recuperabil la Gogol şi la Dostoievski. Oraşul lui Petru este un labirint ale cărui semne pot fi citite de aceste minţi vizionare. Geometria sa iluministă lasă loc unei tulburări hipnotice. Nevski Prospekt îl obsedează pe Gogol, iar din această obsesie se naşte proza rusă. Personajele lui Gogol se confundă cu acest spaţiu straniu, luminat de paloarea lunară. Literatura lui Dostoievski duce la paroxism această poetică a fantasmelor. Topografia din “ Crimă şi pedeapsă “ este topografia Petersbugului însuşi. Căutările lui Raskolnikov pot fi reconstituite prin suprapunerea drumurilor sale pe o hartă a oraşului.

Inventat de Puşkin, de Gogol şi de Dostoievski, Petersburgul este retopit de simbolişti, de acmeişti şi de avangardişti în aluatul inovaţiei de la fine de secol XIX şi debut de secol XX. Belîi, Blok, Alexander Benoist sunt doar trei dintre personajele asociate cu această glorie decadentă a Petersburgului. Memoria oraşului este, pentru Mandelştam şi Ahmatova, o memorie a culturii înseşi, o memorie pe care o contrapun, constant, barbariei.

Istoria şi revoluţia asediază cetatea de pe Neva. Bolşevismul aduce cu sine exilul unora ( Merejkovski, Zinaida Hippius, Ţvetaeva), execuţiile ( Gumiliov şi Mandelştam), exilul interior şi traversarea purgatoriului ( Ahmatova). Destinul Ahmatovei este unul cu destinul unui oraş care îşi conservă, prin artă, puterea de a rezista dictaturii. Poezia consemnează suferinţa şi este vocea victimelor- iată sensul textelor pe care Anna Ahmatova le scrie în anii terorii.

Anna Ahmatova

Anna Ahmatova

Annei Ahmatova îi succede Iosif Brodsky, ca şi cum spiritul nu ar putea fi îngenuncheat de tirania dialectică. Această tenacitate a artei este omagiul ce luminează cetatea de pe Neva. Poezia durează, chiar şi în epoca în care tiranii domnesc.

Un comentariu

  1. dusan crstici says:

    Am citit textul „pe nerasuflafe”! Este foarte instructiv. Atat de instructiv incat am cautat informatii suplimentare despre prietenul lui Dostoievsky, Kostantin Petrovici Pobedonostsev. Ma felicit singur ca am facut-o! Dostoievsky a fost singurul prieten al acestui genial „purtator de victorii”. Nume predestinat! Rusia a fost ocrotita doar pina la moartea lui.A apucat sa prezica pieirea ei sub asaltul iremediabil devastator al revolutiei. Desigur, antisemitismul si celelalte rele trebuie studiate aprofundat pe muzica elevului lui Rubinstein!
    Cu multumiri, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *