— Și tată-său ce-a spus?
— Păi, aici e pozna, Kazbici nu l-a găsit acasă: plecase
nu știu unde pentru vreo șase zile, altfel cum ar fi reușit
Azamat s-o răpească pe soră-sa?
Iar cînd s-a întors tatăl, nici fiica, nici fiul nu erau de
găsit. Ce copil viclean: a priceput, de bună seamă, c-o va
păți dacă îi cade în mînă. Şi de atunci a și dispărut: e drept,
s-a înhăitat cu nu știu ce bandă de abreci și și-a pierdut
tumultoasa viață dincolo de Terek ori prin Kuban: după
cum și merita!
Recunosc că și eu a trebuit să trag destule. De îndată
ce am aflat că cercheza e la Grigori Aleksandrovici, mi-am
pus epoleții, sabia și m-am dus la el.
Stătea culcat în așternut în prima cameră, cu o mînă sub
cap, iar în cealaltă își ținea luleaua stinsă; ușa la cealaltă
cameră era închisă cu lacătul, iar cheia din lacăt lipsea. Am
remarcat acestea dintr-o privire… Am început să tușesc și
să bat cu tocurile de prag, dar el se prefăcea că nu m-aude.
— Domnule sublocotenent! am rostit cu o voce cît se
poate de aspră. Ce, nu vedeți că am venit la dumneavoastră?
— A, bună ziua, Maksim Maksimîci! Nu doriți să vă
aprindeți pipa? a spus el, fără să se ridice.
— Iertați-mă! Nu sînt Maksim Maksimîci, sînt ştab-căpitanul.
— E totuna. Doriți poate ceai? Dacă ați ști ce lucru mă
frămîntă!
— Știu totul, i-am spus, apropiindu-mă de pat.
— Prea bine: căci nu sînt în stare să povestesc.
— Domnule sublocotenent, ați făcut o abatere pentru
care și eu aș putea fi tras la răspundere…
— Ei, lăsați! Ce mare necaz? Că doar împărțim de multă
vreme totul pe din două.
— Ce, e de glumă? Dați-mi, vă rog, sabia dumneavoastră!
— Mitka, sabia!
Mitka a adus sabia. După ce mi-am făcut datoria, m-am
așezat lîngă el pe pat și i-am spus :
— Ascultați, Grigori Aleksandrovici, recunoașteți că nu
e bine.
— Ce nu e bine?
— Că ați răpit-o pe Bela… Mă rog, bestia asta de Azamat…
Hai, recunoașteți, i-am spus.
— Ce să fac dacă-mi place?..
Ei bine, ce-ar fi trebuit să răspund la aceste cuvinte?
Eram în impas. Totuși, după cîteva momente de tăcere,
i-am spus că, dacă tatăl ei o va cere, va trebui să i-o dăm.
— Asta în nici un caz!
— Bine, dar o să afle că e aici.
— Și cum o să afle?
Eram din nou în impas. „Auziți, Maksim Maksimîci!a
spus Peciorin, ridicindu-se, sînteți de bună seamă un om
bun: dacă îi înapoiem fiica acestui sălbatic, o înjunghie
sau o vinde. Treaba-i consumată, trebuie doar să nu ne
stricăm cheful; lăsați-o la mine, iar sabia să rămînă la dumneavoastră…“
— Bine, dar arătați-mi-o, am spus.
— E dincolo de această ușă; în zadar am încercat eu
însumi s-o văd de dimineață: stă intr-un colț, înfăşurată
în văl, nu vorbește și nu se uită la mine: e sperioasă ca o
capră neagră. Am tocmit-o pe cîrciumăreasa noastră: știe
limba tătară, o să aibă grijă de ea și o s-o obișnuiască cu
gîndul că e a mea, pentru că n-o să mai aparțină nimănui
în afară de mine, a adăugat el, lovind cu pumnul în masă.
Am fost de acord și cu asta… Ce credeți că puteam să fac?
Există oameni cu care trebuie neapărat să cazi de acord.
M.I. Lermontov
Un erou al timpului nostru
Traducere din limba rusă de Leonte Ivanov
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Esenţial
Editura Polirom
