O să numesc aşa – fără ca formula pe care o folosesc să fie în vreun fel o notă de evaluare critică – această carte: e o carte scrisă de un om care este atent la drumul său. A fi pe drum este o notă tare a condiţiei umane, iar a fi atent era şi ar trebui să mai fie o mare virtute.
Drumul pe care îl face acest om este unul extrem de lung – şi este cu atît mai lung cu cît îl face la pas, pe jos. Din povestea acestui drum rezultă „un minunat tablou al Japoniei, pe care rareori îl putem zări dincolo de imaginea publică a acestei ţări” (referinţa este din The Washington Post Book Word)
Cartea se numeşte Drumurile către Sata. 3.000 de milometri pe jos prin Japonia. Autorul ei: Alan Booth, un britanis pasionat iniţial de teatru no, apoi de Japonia în multe sensuri. Volumul, publicat iniţial în urmă cu aproape două decenii, a apărut în limba română la editura Polirom, în delicioasa colecţie „Hexagon. Cartea de călătorie”.
De unde pleacă şi unde ajunge? Teoretic – pleacă din Soya, cel mai nordic cap al celei mai nordice insule japoneze (Hokkaido). Teoretic – ajunge la Sata, cel mai sudic al celei mai sudice insule japoneze (Kyushu). Practic: e de inclus teoria în drumul pe care îl face Alan Both, dar e mai mult decît atît. Fiindcă, am mai spus, autorul cărţii e un călător atent la drumul său. Aşa încît, om fiind – deci, drum cu ţintă cu tot, cum ar spune orientalii – el ajunge adînc şi în sine; dar şi într-o Japonie cu adevărat fermecătoare.
Alan Both însuşi face un fel de inventar, simpatic şi util, la începutul cărţii: s-a întîlnit şi a vorbit, de-a lungul săptămînilor în care a făcut această istovitoare & pilduitoare călătorie cu aproximativ 1.200 de oameni.
Mai precis, cu: oameni de afaceri, agricultori, bunici, pescari, gospodine, mici comercianţi, şcolari, militari, poliţişti, călugări, preoţi, turişti, jurnalişti, profesori, muncitori, servitoare, chelneri, tîmplari, învăţători, hangii, olari, dansatori, biciclişti, studenţi, camionagii, coreeni, americani, animatoare, luptători profesionişti, reprezentanţi ai guvernului, eremiţi, beţivi şi prostituate.
La două săptămîni de cînd a început această călătorie, Alan Both s-a întîlnit cu un bătrîn. Care i-a spus, între altele:
a)nu poţi să înţelegi Japonia doar uitîndu-te la ea;
b)nu poţi să înţelegi Japonia doar parcurgînd-o pe jos;
c)nu poţi să înţelegi Japonia doar vorbind cu oamenii
d)mai ales: nu poţi să înţelegi Japonia.
Alan Both este unul dintre cele mai faimoşi călători şi mărturisitori ai Japoniei contemporane. Este în continuare, prin cărţile sale – chiar dacă el a murit în 1993…
Eu am făcut în felul următor cu această carte: am citit pe ea cîteva săptămăni, în „porţii” mici. I-am acordat, de cînd a ajuns la mine, statutul de „carte de pe noptieră” şi am citit din ea la sfîrşitul aproape al tuturor zilelor ultimelor săptămîni. Nu mult – cîteva pagini pe seară. Cred că niciodată mai mult de 10. Am citit-o cu încîntare şi mi-a făcut mult bine.
