În faţa mausoleului ridicat la începutul anilor 1990, un bătrân cântă la mandolină pe un scăunel aşezat la umbra unui fag impunător. Tichia lui vişinie e pusă pe un ziar, iar melodiile par să aibă când accente greceşti, când unduiri otomane sau arabe. La câţiva metri de el, doi bărbaţi stau pe vine, fumează şi discută în surdină, oprindu se din când în când să asculte muzica. E o poziţie confortabilă, şi peste tot din China până în Turcia îi vezi pe oameni stând aşa, jucând şah ori cărţi, bârfind, aşteptând vreun autobuz sau pur şi simplu odihnindu-se.
Parcul e plin de flori colorate şi familia din Maşhad care şi-a luat liber să mi-l arate pe Firdusi îmi propune să facem poze cu statuia marelui poet în spate. El e inginer, ea e profesoară, iar fata lor are un singur vis: să ajungă la cel mai bun colegiu din Teheran. Pe drumul de întoarcere la Maşhad, încearcă să mă convingă că „e bine ca femeile să-şi acopere părul, pentru că altfel bărbaţii nu le rămân fideli nevestelor lor“. Părinţii se uită la ea aprobator. Sunt conservatori, dar îşi doresc ceva mai bun pentru fiica lor.
Sabina Fati,” Singură pe drumul mătăsii. 80 de zile, 15 000 km, 2 500 de ani de istorie”, Humanitas, 2015
Maşhad e un oraş în alb-negru, iar singurele culori vii sunt cele care vin dinspre Mausoleul lui Reza. Musulmanii plâng moartea lui Reza din 818 d.Hr., când carismaticul imam ar fi fost otrăvit cu struguri şi suc de rodii, din invidie, de fiul califului Harun, care se temea că Reza va fi mai popular decât el. În complexul Reza din Maşhad nu ai voie să intri cu aparat de fotografiat, cu telefon sau cu geantă. Totul trebuie lăsat la garderobă, fiindcă la intrare eşti controlat cu atenţie. În interior se află cea mai mare moschee din lume, după dimensiune, şi a doua după capacitate. Un muzeu, o bibliotecă, patru seminarii, o universitate, o sală mare de rugăciune, o cantină pentru pelerini şi o curte interioară imensă, acoperită, spre seară, de covoare persane groase pe care credincioşii se aşază pentru rugăciunea de la asfinţit.
