Până la final toți murim de inimă
Inima ca un fluture bate din aripi până obosește fluture răstignit cu aripile întinse înlăuntrul nostru
Obosește murind de atâtea lacrimi fericiri iubire nespuse spuse trăite pe muchie de cuțit despărțiri așteptări topesc praful auriu al aripilor până când devine lichid-sânge ce curge de-a lungul trupului ce va rămâne în urmă
Astăzi l-am întâlnit pe cel care l-a deschis pe tata ca să îi privească inima
lângă inimă a pus un ceas care bătea tic tac tic tac până când s-a oprit
în timpul de când inima lui s-a oprit
iernile au venit la fel au acoperit cimitirul cu nămeți
verile și-au întins verdele ca niște rufe puse la întins în bătaia vântului
fluturi și gâze străbat aerul fierbinte odihnind pe florile delicat-mov ale tufelor de lavandă care împrăștie parfumul
cuantic străbătând tot pământul până se întoarce înapoi și înapoi și înapoi
Acum tata odihnește undeva sub pământ iar deasupra crește lavandă multă lavandă
Mâinile chirurgului care l-a deschis sunt albe
un fel de grație de mâini-balerină care deschid cutia-om ca un dans pasional al morții și vieții împreună mereu împreună
Ochii lui sunt cinematograf pe care rulează imaginile inimilor palpitând roșu-vișiniu
trupuri deschise precum aripi de fluture întinse e un fel de tandrețe de înduioșătoare înțelegere a inimilor a oamenilor a timpului care nu există ci doar un prezent fulgurant care ne scapă mereu printre degete
Mama e în fața lui azi dar ei nu o să îi deschidă inima ea primește pastile ca niște perle ea privește în ochii lui pe suprafața cărora rulează imaginile inimilor speriate
fluturi dând din aripi fluturi căutând îmbrățișarea luminii-undă mamele devin fluturi diafani cu aripi pictate în culori sidefate mamele cu inimile lor mari care cuprind și mângâie lumea întreagă
Pe coridorul spitalului de mângâiat inimi șapte bătrâni îmbrăcați în pijamale târând după ei geamantane trec tăcuți spre saloanele unde se vor întinde în paturi pe perne pe care își vor visa tinerețea iubirile sărutările trecutului
Lumina îi împinge din spate ca un val
lumina intrând prin fereastra mare înaltă ca o boltă de catedrală a inimilor speriate de moarte bătrâni cu părul rar și alb cu ochi agățându-se de obiecte de noi cei neîmbrăcați în haine de spital nu ne lăsați aici în spitalul inimilor speriate
Cineva undeva la parter înfige un picamer în inima de piatră a spitalului și totul vibrează toate coridoarele se umplu de un praf alb de parcă fluturi-inimi și-ar fi scuturat aripile zburând de la parter până sus pe acoperișul spitalului
Nu mă lăsa aici parcă spune mama iar omul care deschide cutiile-oameni îi spune că locul ei nu e acolo și ea e ca și cum i s-ar fi dat o nouă viață ea mai are încredere în inima ei fluture că nu o să o lase acum nu acum nu aici
Pe una din uși scrie cancer and radioactive hazard or something like this și cuvântulhazard își râde în barbă de toți bătrâneii cu geamantane în care și-au pus Biblia pasta de dinți periuța șosete de lână o țigară pe care o miros din când în când ca și cum ar adulmeca anii tinereții lor ca un film developat olfactiv și fiecare întreabă dacă se va mai întoarce acasă
Spitalul rămâne în urmă pădurea care îl străjuiește palpită viu ca o inimă ca un fluture care se ridică bătând din aripi până sus în înaltul cerului de acolo de unde spitalul pare o jucărie uitată într-o cameră uriașă
Lavanda și-a închis florile miroase a iarnă tata se odihnește și de fiecare dată când mama trece pe lângă cimitir întoarce privireacimitirul nu există își spune ea inima încă bate inima ei e ca un fluture delicat inima ei e ca un fluture
