De câţiva ani, Woody Allen s-a europenizat masiv. Lista filmelor sale recente seamănă mai mult cu prospectele unei agenţii de turism decât cu filmografia unui regizor american.
Succesul de critică şi de spectatori din 2008, cu Vicky Cristina Barcelona, a fost urmat, în 2011, de Midnight in Paris şi, în 2012, de To Rome With Love. Dacă punem la socoteală şi Sdelka, din 2009, un film rusesc inspirat de o piesă a sa, şi Magic in the Moonlight, din 2014, un periplu pe traseul Berlin-Anglia- Coasta de Azur, observăm că marele regizor american şi-a decupat o Europă de uz propriu, fermecătoare şi stranie, mitologică şi tandră, colorată şi prietenoasă, frivolă şi seducătoare, opulentă şi generoasă, plină de umor şi pe alocuri cinică. Adică exact aşa cum ne-o înfăţişează stereotipurile americane ce par să nu se fi modificat prea mult de pe vremea lui Henry James. E ca şi cum, de peste un secol, un nepot naiv şi abulic continuă să obţină de la părinţii puritani permisiunea de a-şi vizita mătuşa, încă plină de nuri şi energie, exilată în Europa, dispusă să-l iniţieze pe inocentul venit din Lumea Nouă în rafinamentele Vechiului Continent.
Pe lângă satisfacţiile pe care i le va fi furnizat, în plan estetic şi financiar, suita europeană, Woody Allen a avut surpriza neplăcută de a se vedea dat în judecată. Şi nu de către oricine: denunţătorul e William Faulkner! Fireşte, nu chiar scriitorul în persoană (mort, de altfel, din 1962), ci urmaşii acestuia. Mai precis, firma care administrează drepturile patrimoniale generate de opera celui mai mare romancier american al secolului al XX-lea. Mărul discordiei îl constituie o replică – faimoasă – a unui personaj în care exegeţii au văzut un alter-ego al lui Faulkner, avocatul Gavin Stevens. Deşi nu e protagonistul niciuneia dintre capodoperele indiscutabile ale autorului (Zgomotul şi furia, Lumină de august, Absalom, Absalom!), Gavin Stevens apare în şase dintre romanele acestuia şi în mai multe povestiri. Alături de Eula Varner, Gavin e personajul meu faulknerian favorit, aşa încât, în urmă cu trei-patru ani, când l-am auzit (şi văzut) citat în filmul lui Woody Allen, Midnight in Paris, am exultat.
„Iată cum se întâlnesc marile spirite!”, am exclamat, incluzându-mă cu secret orgoliu în tagma celor care înţeleseseră şi se bucurau de efectul de halou provocat de potrivirea atât de meşteşugită dintre vorbele marelui scriitor şi scenariul spiriduşului travestit în regizor de film. În pelicula lui Woody Allen, o feerie plasată, prin convenţia călătoriei în timp, în Parisul anilor ‘20, un scenarist actual hollywoodian, „proiectat” cu câţiva zeci de ani în trecut, rosteşte – într-o versiune foarte puţin modificată – mult-citatele propoziţii ale lui Gavin Stevens: „The past is never dead. Actually, it’s not even past” („Trecutul nu e niciodată mort. De fapt, el nu e nici măcar trecut”). Replica se voia, fireşte, un omagiu adus lui Faulkner într-un film în care, „în carne şi oase”, apar Scott Fitzgerald (şi inevitabila lui soţie, Zelda), Ernest Hemingway, Gertrude Stein, Dalì, Picasso, Luis Buñel, Man Ray, Cole Porter şi mulţi alţii, artişti care au făcut din Parisul anilor ‘20 capitala culturală a omenirii.
Din păcate, lucrurile n-au rămas la acest nivel, al fanteziei şi aluziilor culturale. The Faulkner Literary Rights a considerat că e vorba de o încălcare a dreptului de autor şi că Woody Allen se făcea vinovat de „furt intelectual”. Şi asta deşi după folosirea citatului personajul îl identifică explicit pe autor. Atacul în justiţie e stupid măcar în lumina faptului că însuşi Faulkner împrumutase drept titlu al cărţii Zgomotul şi furia o sintagmă din piesa lui Shakespeare, Macbeth, iar Absalom, Absalom! e modernizarea temei şi preluarea numelui din Biblie (Cartea a doua a lui Samuel). Dar contextul se vădea mai degrabă favorabil pârâtorilor decât pârâtului. La sfârşitul lui 2012, când a început procesul contra lui Woody Allen, Curtea Supremă a Statelor Unite avea pe rol un caz complicat, ale cărui consecinţe s-ar fi putut dovedi gravissime: este vorba de cererea de a interzice revinderea de cărţi, CD-ului, DVD-uri şi chiar obiecte de uz casnic „de firmă” fără acordul producătorului. Ceea ce ar însemna o lovitură de moarte dată anticariatelor, pieţelor de vechituri şi chiar sistemului second hand aplicat cărţilor şi discurilor de pe internet.
E cunoscută, de asemenea, politica agresivă a deţinătorilor de copyright-uri în raport cu creaţiile artistice avute în administrare. Ceea ce începuse ca o măsură legitimă, de încurajare şi protejare a activităţii creatorilor şi oamenilor de ştiinţă, riscă să devină, aşa cum sublinia un ziarist de la revista „Time”, o modalitate de a limita libera exprimare. În timp ce fragmentele citabile fără acord devin tot mai scurte, dreptul de exploatare al moştenitorilor se lungeşte din ce în ce mai mult. Până în 1998 el era de cincizeci de ani, acum a ajuns la şaptezeci. Şi nu e exclus ca în viitorul nu prea îndepărtat să fie extins în perpetuitate. Noţiunea însăşi de „fair use” („folosire cu bună credinţă”) – înafara căreia nu se pot scrie texte critice, academice ori istoriografice, nu se pot face recenzii, cercetări şi nici promovarea corespunzătoare a culturii şi ştiinţei – e considerată abuzivă şi pusă tot mai frecvent sub semnul întrebării.
Dincolo de aspectul de hărţuială măruntă al atacului contra lui Woody Allen, se deschide un câmp confrontaţional nemilos, instrumentat de instituţii ce au interesul de a câştiga de mai multe ori de pe urma unei mărfi pe care au produs-o doar o dată. Piaţa americană era reglementată de aşa-numita „doctrină a primei vânzări”. În esenţă, e vorba de o lege conform căreia „proprietarul unei còpii anume sau al unei înregistrări dobâdite în mod legal, sau orice persoană autorizată de un astfel de proprietar, are dreptul s-o vândă sau să dispună de ea în orice altă formă, fără consimţământul deţinătorului drepturilor de autor.” Or, recent, agenţia John Wiley and Sons a deschis un proces – care nu ştim unde va duce – pornind de la cazul unui tânăr thailandez care revindea în America manuale asupra cărora firma avea copyright-ul. Manualele fuseseră achiziţionate în Thailanda la preţuri mai mici decât cele de pe piaţa americană. Acolo e vorba, în primul rând, de încălcarea procedurilor de importexport, dar consecinţele pot fi neaşteptate.
Deşi era de profesie avocat, Gavin Stevens ar fi fost uluit să constate ce încurcături şi speculaţii aveau să provoace bietele sale meditaţii din romanul Requiem for a Nun. Documentându-mă pentru scrierea acestui articol, am dat peste următoarea ipoteză: „În cea mai proastă variantă, s-ar putea să se ajungă la situaţia în care cei care doresc să-şi vândă lucrurile direct din curte sau pe eBay – ori chiar să le doneze unei societăţi de binefacere – vor trebui să obţină acordul deţinătorilor de copyright. Judecătorul Stephen Breyer a subliniat într-o pledoarie că Toyota are un sistem de sunet şi un aparat GPS asupra cărora are dreptul de proprietate intelectuală. Dacă doctrina «primei vânzări» va fi erodată, a observat el, proprietarii de maşini vor trebui să obţină acordul pentru fiecare din aceste obiecte în parte, în cazul în care vor să-şi vândă maşina.”
Deocamdată, studiourile Sony, care au finanţat filmul lui Woody Allen, au câştigat la un tribunal din Misissippi, invocând argumentul citatului de minimis şi al folosirii cu bună credinţă a cuvintelor ce-i aparţin lui William Faulkner. Rămâi însă perplex în faţa tertipurilor prin care o entitate precum Faulkner Literary Rights înţelege să apere drepturile – altminteri legitime – ale scriitorului mort în urmă cu 53 de ani. Dacă ar fi avut mai puţină lăcomie şi mai multă inteligenţă, şi-ar fi dat seama că, departe de a dăuna imaginii şi veniturilor agenţiei, citarea cuvintelor lui Gavin Stevens poate deveni o sursă suplimentară de prestigiu şi chiar o posibilă readucere în librării a cărţii publicate în urmă cu şaizeci de ani. Dar unde e copyright, vai de picioare!
Articol reprodus, cu permisiunea autorului, din revista Romania literară.
