Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi (traducere de Corina Bernic, Editura Humanitas, 2014) este o carte despre interogatoriile la Securitate ale Hertei Müller, în perioada ceaușistă, și despre ramificatele presiuni psihice la care autoarea a fost supusă.
Pentru Herta Müller este mai importantă povestea așteptării dinaintea interogatoriului decât interogatoriul propriu-zis – cel din urmă fiind în mod previzibil abuziv și traumatic (romanul este, de facto, un studiu de caz). Miza cărții se dovedește a fi tocmai trauma așteptării ca preambul al interogatoriului: așteptarea devine ritualică și are la bază instrumentarea psihică a spaimei (cu toate nuanțele ei). Interogatoriul din viitorul apropiat devine angoasă sau, mai exact, platformă pentru angoasă. De aceea funcția detaliului, în narațiune, este primară, Herta Müller excelând într-o dantelărie liric-neorealistă, umplută cu stări, senzații, obiecte, peisaje.
Cum parează eroina în fața spaimei declanșată de așteptarea traumatică? Ea își lasă norocul acasă (o metaforă pentru felul în care credința populară băștinașă despre soartă și noroc este reasamblată ca scut împotriva metodelor de agresiune practicate într-un regim totalitar), se îmbracă totemic (cu o bluză verde), mănâncă o nucă (hrană ritualică, în așa fel încât femeia anchetată să fie puternică, inaccesibilă, de nespart). Nuca este o „tumoră” personală, extirpată (un obiect totemic și talismanic), e o tumoră sanificatoare, mai puternică decât tumora (malignă a) statului totalitar concretizată în interogatoriu; cu o „tumoră” extirpată precum nuca, eroina se poate baricada în fața anchetei de la Securitate, fiind aptă să se fortifice (de simbolul nucii se ocupă și Dana Bizuleanu în cartea-eseu Fotografii și carcase ale morții în proza Hertei Müller, publicată la Editura Tracus Arte, în 2014).
De remarcat cum același simbol, tumora, funcționează ca marcă pentru regimul totalitar, atât la Alexandr Soljenițîn (în Pavilionul canceroșilor), cât și la Herta Müller. Nuca, însă, contracarează, în același timp, și degetul tăiat al unei victime, pe care eroina îl primește camuflat, ca preaviz și amenințare concretă, de la anchetatorul său (maiorul Albu); o bucată secționată din trupul unei alte victime este o marcă a unor vremuri punitive al căror rost este să frisoneze, să obsedeze și să înspăimânte. Stările patologice (sau patologizate) de dinainte de interogatoriu (insomnia, angoasa, irascibilitatea, tensiunea) sunt redate impecabil în roman și, adesea, într-un mod poetic. Deși ele sunt stări negative, liric vorbind ele sunt concentrate în proza Hertei Müller ca niște poeme.
În ce constă fragilitatea și, uneori, puterea așteptării dinaintea interogatoriului? În felul în care timpul poate fi manipulat și controlat: acesta se întinde până se rupe în așa fel încât spaima se amplifică și explodează. După explozie, însă, există o oarecare perioadă de recuperare psihică. Apoi travaliul este luat de la început.
Eroina din Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi este mortificată de viitoarea anchetă; totemurile ei (bluza, nuca) alcătuiesc o cuirasă, o armură pe care și-o țese singură, ca să nu cedeze, să nu clacheze sufletește și psihic. De ce insistă Herta Müller asupra acestor accesorii? Eroina negociază ceva, ea propune un troc simbolic (și concret, în același timp), un negoț între spaimă și noroc. Dacă norocul rămâne acasă, iar spaima este luată la purtător, la interogatoriu, cea din urmă se va deșira și se va descompune, iar norocul va fi regăsit la întoarcerea acasă. Norocul regăsit va energiza (și va regesta) femeia anchetată și traumatizată, până la următorul interogatoriu, neîngăduindu-i să cedeze. Este aici, de fapt, un fel de joc de domino, stopat, ca piesele să nu se dărâme unele pe altele, în
șir, ci să fie blocate ori suspendate în prăbușirea lor, evitând-o pe aceasta din urmă.
Tehnica narativă și stilistică din Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi abundă în detalii, întrucât acestea sunt o formă de îmbărbătare și fortificare: este descris în ralenti tot ceea ce poate fi zărit înainte de interogatoriu (pe stradă, în casă, oriunde). Detaliile o antrenează și o călesc pe viitoarea femeie anchetată, care va fi maltratată și scuipată de maiorul Albu inclusiv prin intermediul unui sărut torționar al mîinii (ofițer de securitate tipic pentru anchetele din vremea regimului Ceaușescu). Detaliile alcătuiesc un paravan, un zid de protecție și o formă de blindaj psihic. Tot de metoda psihică a utilizării detaliilor aparțin și amintirile care au funcția de a încetini spaima de interogatoriu. Mai târziu, ofițerul anchetator (în chiar timpul interogatoriului) devine și el pretext pentru minuțiozitate și detaliu, ca o soluție directă, înăuntrul anchetei, de a para spaima.
Eroina se antrenează să mintă la interogatoriu. Minciuna devine o structură verbală de protecție și stopare a agresiunii interogatoriului. Altfel, riscul este să intervină trădarea și cedarea. Cea din urmă este o stare umană condiționată, dar cea dintâi este o stare imorală care ține de opțiune și de abandon non-etic.
Între pauzele dintre interogatorii sunt strecurate câteva povești de viață, distruse sau marcate de dictatură: istoria vieții și morții lui Lili (o frontieristă împușcată și sfârtecată de câinii grănicerilor – prietenă cu eroina din roman), povestea lui Paul (partenerul de viață al eroinei, șicanat și el de Securitate, prin tehnici absurde sau periculoase – i se fură hainele de la uzină, i se înscenează un accident de circulație, ca preaviz pentru că alcătuiește un cuplu cu o femeie neagreată de regim, i se confiscă antenele de televiziune pe care le confecționează clandestin, i se înscenează proces de profitor al regimului). Povestea deportării bunicilor este o secvență atroce: dar chiar și atunci când narează orori și suferințe extreme, autoarea nu renunță la lirism și la metaforă. Ea refuză ca textul ei să fie o fotografie. Întotdeauna, Herta Müller râvnește să facă din proza sa o fotografie mișcată, cu insght-uri simili-suprarealiste ori măcar ireale. Întrucât inclusiv oroarea poate fi poematizată. Dintre toate poveștile, mai cu seamă istoria lui Lili devine, în roman, un soi de tumul, un monument funerar, o îngropăciune cu efect etic.
Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi este și un roman despre delatori și delațiune (chiar delațiunea din iubire-ură – a se vedea relația eroinei cu Nelu; dar e vorba și despre delațiunea uzuală practicată de vecini). Și este, de asemenea, un roman al iubirilor ratate, destrămate. Este atâta traumă și angoasă în femeia care așteaptă ancheta și trece prin mai multe interogatorii, încât aceasta nu mai poate iubi, nu mai este capabilă. În timpul unei dictaturi, iubirea devine avorton.
Herta Müller are un stil intenționat poticnit, ca și cum nu ar cunoaște bine limba în care scrie; dar este un truc specific al autoarei, fiindcă, în subtext, este vorba despre un joc narativ grav și o provocare stilistică anume. Limba Hertei Müller este demonstrativ confuză sau alambicată, lirico-epic, tocmai pentru a poematiza narațiunea și a o bulversa structural, lingvistic și sintactic (relevând brand-ul autoarei). În acest sens, traducerea Corinei Bernic este excelentă, întrucât respectă hibridul epico-liric (sau lirico-epic – cele două ingrediente sunt egale procentual la nivel stilistic) al autoarei, cu imaginile și metaforele ei adesea cvasi-suprarealiste, de neacceptat în mod normal într-o proză cu miză etică și realistă (la nivel istoric și autobiografic) Acest suprarealism liric strecurat într-un roman grav este, însă, tocmai un produs cu impact al prozei Hertei Müller care, prin deformarea realității, sugerează trauma și malformarea determinate de regimul totalitar în care trăiesc personajele sale și pe care scriitoarea se obstinează să-l exorcizeze în mod constant, ca o datorie pe viață.
(versiune prescurtată a unui eseu publicat în revista Steaua, nr. 3-4, 2015)
