CORPUL UMAN- carte-cum-se-cade

Întîmplarea (fericită!) a făcut să citesc două romane a căror acţiune se petrece în zone fierbinţi ale momentului (Cecenia şi Afganistan), la distanţă scurtă unul de altul. Este vorba despre „Constelaţia fenomenelor vitale” (am scris aici cîteva rînduri despre această carte) şi despre „Corpul uman”. De altfel, şi apariţiile ediţiilor româneşti ale celor două cărţi au fost fost relativ apropiate.

Întîmplarea (eu cred că fericită, chiar dacă, pentru veleitari şi pentru scribălăi, nu chiar cea mai fericită cu putiinţă) face ca ambii autori să fie foarte tineri. Anthony Marra & Paolo Giordano. Mai ales – foarte tineri pentru a scrie roman. 30-35 de ani; cînd abia primii struguri ai vieţii încep să se coacă. Deşi, dacă reiau o idee pe care, pe fugă, am punctat-o şi în textuleţul despre „Constalaţia fenomenelor vitale”, sînt destul de mulţi tineri autori care au debutat sclipitor şi care şi-a consolidat deja debuturile remarcabile cu noi cărţi admirabile. Giordano, autorul cărţii pe care o survolez în acest text, este, de altfel, al doilea roman al acestui scriitor italian – cu un imens succes, ca şi primul.

corpul-uman

Nu ştiu dacă tot întîmplarea face ca ambii să fie străluciţi absolvenţi ai unor cursuri la care se învaţă cum se scrie. Giordano, spre pildă, este – şi formalizat – un fel de discipol al unui mare „bijutier” al prozei contemporane europene, Alexandro Baricco, un autor italian cu un imens succes de critică şi de public, mult publicat şi în limba română (la Humanitas, Univers, Polirom). Punctual: Paolo Giordano e absolvent de cursuri narative la Scuola Holden (ce mai prenume! ce mai referinţă!), fondată şi condusă de Al. Baricoo.

Nu reduc această carte a lui Paolo Giordano la tehnicile narative – deşi, mărturisesc, că le-am urmărit în mod aparte, pasionat-interesat şi foarte plăcut impresionat.  Cred, de altfel, că să ştii să scrii, să stăpîneşti detaliile acestei arte dificile – aceea de a scrie proză, roman în cazul de faţă – e vital. Nu numai atît,bineînţeles. Dar aceasta e vital – fiindcă, am sentimentul, din rigoare, din stăpînirea subterfugiilor „meseriei”, a tehnicilor poate decurge şi un soi aparte de cunoaştere care să facă povestea, cartea, romanul seducătoare. Şi Marra şi Giordano cunosc multe desprea viaţă şi despre moarte – şi pot să pună această cunoaştere decisivă, esenţială în intriga şi în personajele romanelor pe care, admirabil amîndoi, le construiesc.

Departe de mine gîndul de a sugera că, doar pentru că un om stăpîneşte detaliile complicatelor tehnici de a scrie proză, acela este cu adevărat un scriitor de soi. Dar, şi la unul şi la altul, avem de-a face cu tehnici de scriere şi strategii narative care te lipsesc pur şi simplu lîngă carte, care te fac să nu o laşi – să nu le laşi, de fapt, căci situaţia e identică şi în romanul lui Marra şi în cel al lui Giordano – din mînă.

Şi aici, în „Corpul uman”, este vorba despre război, deci despre viaţă şi despre moarte. Şi aici, războiul este o teribilă iniţiere. Şi aici apare o femeie care, în infern, picură viaţă şi speranţă. La Marra e o… foarte doctoriţă revoltată, şarmantă şi cu nervii foarte tari; la Giordano, o femeie din trupele speciale de intelligence, şi profesionistă şi, poate mai ales, femeie. Şi aici e un doctor care pare că înţelege logica absurdului – şi care, tocmai pentru că e mijlocul absurdului, nu judecă tranşant lucrurile şi, cu atît mai puţin, nu pretinde că înţelege pînă la capăt ceea ce se întîmplă.

Sînt două cărţi – şi „Constelaţia…”, şi „Corpul uman ” – despre război. Iarăşi, întîmplarea face (e un fel de a spune, desigur…) ca ambii prozatori să se fi documentat intens şi nemijlocit, la faţa locului cum se spune, despre detaliile lumii în care au decis să îşi plaseze acţiunea cărţilor lor. Încă un argument în favoarea ideii de scris profesionist, bine documentat, aşezat, rumegat.

Cartea, cărţile, de fapt – sînt despre mult mai multe.

Dar,

una peste alta:  menţionez încă o dată că avem de-a face – de aici a plecat textul meu, de la o carte, nu de la două – cu o carte, cu un roman cum-se-cuvine. „Corpul uman” e o carte cum-se-cuvine. Şi un roman impresionant. Emoţionant, solid, bine strunit, impresionant. Pilduitor. Chiar înţelept, dacă mi se permite, în sugestiile sale finale…

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *