Adaptarea după Ray Bradbury a lui François Truffaut este unul dintre cele mai ambiţioase exemple ce ilustrează adaptabilitatea noului val francez şi a vocilor sale. Comparaţia cu suita de filme dedicate viitorului in epocă este relevantă- mai mult decât o variaţiune pe o temă de consum, “ Fahrenheit 451” se apropie de poezia neliniştitoare şi familiară a istoriei lui Godard, din “ Alphaville”.
Ceea ce le uneşte este intenţia de a reduce la minimum inventarul spectaculos al obiectelor pe care mizează genul , în lectura sa tradiţională. Viitorul lui Truffaut este, ca şi cel al lui Godard, un viitor care se altoieşte pe imaginile prezentului şi pe fobiile sale. Dacă galaxiile lui Godard sunt Parisul nocturn şi nervalian, lumea de mâine a lui Truffaut, decebrată şi solitară, este aceea a suburbilor aseptice, populate de case identice şi de familii impecabile şi interşanjabile.
Pompierii lui Truffaut nu sunt expresia unui coşmar tehnologic futurist, ci imaginea, memorabilă, a chipului veacului XX. Marşul lor ,încadrat de muzica sincopată a lui Bernard Herrmann, evocă cadenţa dictaturilor moderne, implacabilă, ordonată şi monstruoasă.
În cele din urmă, textele cinematografice ale lui Truffaut şi Godard sunt manifestele visătoare ale marginalităţii fecunde. Intertextualitatea este parte din pactul narativ al noului val: în focul din bibliotecă, numerele din “ Cahiers de cinema” ard alături de cărţile canonice. Puterea oamenilor ce recreează cunoaşterea, în solitudinea staţiei de tren abandonate, cu monomania lor grandioasă, aminteşte explozia poetică pe care Anna Karina şi Eddie Constantine o pun în scenă, în întunecatul şi mecanicul oraş al lui Leonard Nosferatu.
“ Fahrenheit 415” este, retrospectiv, elogiul adus de Truffaut energiilor din care s-a hrănit materia sa cinematografică. Fără literatură, fără imaginea eliberată şi iscoditoare, fără memoria care ne precedă şi ne defineşte,fără poveştile pe care ni le amintim şi către care revenim, lumea din jurul nostru nu este decât un pustiu calcinat, un deşert peste care se ridică soarele roşu al pompierilor, gardieni ai uitării şi ai tiraniei egalitare.( Ioan Stanomir)
