Păreri contemporane şi evocări: Silviu Mihăilă, Mirela Tomoiagă, Elena Păcurar (Voj)

Despre adnotările Ioanei Em. Petrescu^*

Silviu Mihăilă

1. Prin urmare, mi-am propus să restitui un «dosar» interpretativ al adnotărilor Ioanei Em. Petrescu dintr-o dublă poziţie a «vocii» cititoarei în timpul lecturii: vocea criticului literar şi vocea eminescologului, în particular. Am convingerea că Ioana Em. Petrescu era un cititor expert, specializat – stăpânirea unor cunoştinţe vaste şi actualizate din diferite domenii îi permite să se lanseze în dialoguri critice constructive, şi polemice; ea nu doar notează pe marginea paginii de carte nuclee ideatice «decupate» în urma lecturii, ci, de cele mai multe ori, adnotările trădează configurarea unei «poziţii» vii a lectorului interpretant faţă de actul lecturii, o voce critică autorizată care formulează «diagnostice» critice literare. Adnotarea – cuvânt/expresie cheie ce rezumă ideea citită sau aparţine reflecţiei critice a cititoarei – apare pe marginea paginii de carte şi este situată, de regulă, la acelaşi nivel cu secţiunea de text la care face referinţă. Există, totuşi, situaţii în care spaţiul restrâns şi incomod al marginii de carte nu-i oferă lectorului Ioana Em. Petrescu posibilitatea de a trata pe larg, aşa cum îşi doreşte, structurile ideatice citite în text; în asemenea circumstanţe, ea preferă să le dezvolte la începutul cărţii. Astfel, coperta a II-a şi pagina de gardă devin spaţiile de scriere predilecte ce se convertesc într-un «câmp de tensiuni» critice, unde «se fişează» ideile citite, dar se şi polemizează. Cu toate acestea, am întâlnit şi excepţii de la regulă, unele adnotări consemnate de Ioana Em. Petrescu pe volumele citite se regăsesc în locuri unde m-am aşteptat cel mai puţin. Surpriza cititorului nu va fi mică atunci când va întâlni un «cuprins» adnotat sau… chiar «note de subsol» adnotate, el va înţelege, în mod firesc, că «ochiului critic» al Ioanei Em. Petrescu nu-i scapă nimic. Ea citeşte – «disecând» textul, asemenea unui cercetător în «laboratorul de probe» – cu foarte mare meticulozitate şi cu un ascuţit spirit critic.

2. Urmărind însemnările Ioanei Em. Petrescu pe cărţile din bibliotecă, observ – mai ales – interesul pentru volumele scrise de şi despre T.S. Eliot, A. Rimbaud, Ion Barbu, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu ş.a. La nivelul volumelor scrise de şi despre Eminescu, deduc prezenţa unor tipuri diferite de adnotări pe care le împart în trei categorii: adnotări complexe, adnotări substanţiale şi adnotări minore. În primul rând, am numit adnotări complexe, însemnările care mă ajută, în modul cel mai direct, să reconstitui dialogul dintre lectorul Ioana Em. Petrescu şi ideile exprimate în text (expresii/cuvinte cheie, fraze/idei menţionate pe marginea paginii de carte). În al doilea rând, înţeleg prin adnotări substanţiale, însemnări numeroase ale Ioanei Em. Petrescu, dar care «schiţează» parţial textul citit, necesitând un efort din partea cercetătorului pentru a «limpezi» dialogul de idei sau pentru a trasa direcţiile majore pe care se centrează notiţele cititoarei. În al treilea rând, am folosit denumirea de adnotări minore pentru cărţile care fie poartă înscrisul unei dedicaţii pentru proprietari, fie prezintă puţine însemnări de lectură (ceea ce nu înseamnă neapărat că volumul citit nu a atras atenţia în niciun fel cititoarei)”.

3. A citi eminescologie cu ajutorul adnotărilor Ioanei Em. Petrescu înseamnă a reconsidera statutul acestei discipline atât din perspectiva istoriei ideilor literare cât şi a modelelor hermeneutice propuse. Ioana Em. Petrescu nu infirmă nicio clipă «poziţia» privilegiată a «poetului naţional» în ierarhia literaturii române, atât timp cât acest statut – «aparte», «important», «singular» – este demonstrat cu argumente concrete, plauzibile şi probitate ştiinţifică.

Totodată, adnotările «demască» texte critice care «pedalează» în gol: fie printr-un exces al întrebuinţării limbajului de «lemn» sau a celui encomiastic, fie pentru că nu se înscriu în orizontul bibliografiei de specialitate. La o lectură atentă, de tipul unui close-reading, am impresia – în calitate de cititor de gradul al II-lea – că mă plimb, parafrazându-l pe Umberto Eco, nu printr-o «pădure narativă» plină de «simboluri», ci printr-o istorie a receptării critice a lui Eminescu – altoită cu «gust» de secol XX (aproape toate volumele datează din acest veac) şi abundentă… în adnotări. Remarc faptul – nu lipsit de importanţă – că adnotările Ioanei Em. Petrescu «deschid» o altă lume, revolută, şi care vorbeşte, întâi de toate, despre «gustul» critic, preferinţele de lectură, metehnele, obsesiile şi idiosincraziile criticilor literari în materie de eminescologie: cum este citit şi cum se scrie despre Eminescu? pare a fi întrebarea de «foc» care guvernează spaţiul textual al acestor cărţi.

Multe dintre volumele citite de Ioana Em. Petrescu i-au oferit şansa provocatoare a unor «delicii» critice (după o expresie care îi aparţine) în materie de eminescologie: numeroase studii – «îmbâcsite» de mize şi interpretări care nu fac obiectul cercetării ştiinţifice – «alunecă» înspre o viziune «patologică» asupra lui Eminescu, fiind rodul unor elucubraţii critice absolut amendabile. Urmărind însemnările de pe volumele de eminescologie, deduc faptul că – nu o singură dată – Ioana Em. Petrescu identifică indicii textuali ai unei lipse de deontologie profesională, iar sancţiunea, în asemenea împrejurări, este drastică, pe alocuri, acidă, ironică. De remarcat faptul că vocabularul adnotărilor întrebuinţat de cititoare este unul: specializat (sancţiunile/observaţiile sunt rezultatul unei lecturi de profunzime), atent selectat (lectorul Ioana Em. Petrescu îşi adaptează discursul în funcţie de ce citeşte) şi, în acelaşi timp, personalizat (interjecţiile şi adverbele de mod utilizate reprezintă exemple elocvente ale prezenţei «vocii» lectorului interpretant, o poziţie, aşadar, «vie» a cititoarei faţă de actul lecturii). Expresii precum –  «deliciu!» / «au!» / «vai!» (o eroare gravă de conţinut este surprinsă în textul citit), «atât?» (ideea enunţată nu este finalizată/completă), «vax!» (text/idee lipsit(ă) de orice calitate ştiinţifică), «aha!» (un fel de «te-am prins» sau «lasă că ştiu eu…»), «în sfârşit!» (amânarea enunţării – din partea autorului – a unei idei deja elucidate de critica literară sau a unui punct de vedere tranşant care nu necesită «ornamentări» sau explicaţii superflue), «of!» (interjecţie întrebuinţată atunci când expresia/ideea citită nu-şi are rostul, e lipsită de relevanţă sau când limbajul «derapează» înspre o expunere encomiastică ce nu ne spune nimic) – fac dovada unor (re)citiri cu miză polemică a studiilor despre Eminescu.

4. Mai mult decât simple însemnări, pledând pentru o reevaluare a studiilor despre Eminescu şi, implicit, pentru o reconsiderare a domeniului eminescologiei, adnotările mărturisesc, în fond, o nouă cale regală în eminescologia românească, conturată odată cu «vocea» critică inconfundabilă a Ioanei Em. Petrescu. (…) În concluzie, am convingerea că adnotările Ioanei Em. Petrescu prefigurează dovada unei maturităţi critice în materie de eminescologie, ele reprezintă, totodată, semnul unei prevestiri, al unui nou timp al exegezei eminesciene, un timp al trecerii la un altfel de scriitură – în pofida unei tradiţii «obsedante», «canonice», «uzate» ca demers exegetic, metodologic. Prin urmare, suntem îndreptățiți să considerăm studiile exegetei despre Eminescu drept o răscruce în eminescologie (de care critica literară trebuie să țină cont și să se raporteze constant în perimetrul lecturilor plurale și a analizelor hermeneutice multiple eminesciene), iar pe Ioana Em. Petrescu să o privim drept unul dintre cei mai importanţi poeticieni români ai secolului trecut.

^*Studiul de faţă reproduce fragmente ale volumului Silviu Mihăilă, Ioana Em. Petrescu, citindu-l pe Eminescu. Note, arhive, documente. Prefață de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, pp. 13-14).

Silviu MIHĂILĂ este asistent universitar doctor în cadrul Departamentului de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri la Academia de Studii Economice din București începând cu toamna lui 2014, unde predă limba română pentru studenții străini/ internaționali. Este doctor în filologie al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (din 2013, primind calificativul „excelent”) cu o teză despre Zoe Dumitrescu-Bușulenga, studiu monografic. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (specializarea română-engleză, în 2008) și masteratul de „Studii literare românești” din cadrul aceleiași facultăți (în 2010). A participat la peste 20 de conferințe (inter)naționale, colocvii, simpozioane, mese rotunde și a publicat peste 30 de articole de critică și istorie literară, eseuri, cronici, recenzii și poezii în cele mai importante reviste literare din țară. Debut editorial cu studiul de critică și istorie literară: Ioana Em. Petrescu, citindu-l pe Eminescu. Note, arhive, documente. Prefață de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013.

Ioana Em. Petrescu în scrisoarea intimă sau Despre necesitatea unei hermeneutici dubitative^*

Mirela Tomoiagă

Studierea scrisorilor ca fenomen de literaritate depăşeşte exegeza lor stilistică, variantele păstrate sau poetica generală care le defineşte; ea urmăreşte şi investigarea zonelor de dialog pe care scrisorile îl propun cu (sau despre) alte texte. O parte destul de numeroasă a scrisorilor Ioanei cu Liviu Petrescu se constituie ca exerciţii de aproximare a sensului unor lecturi în a căror proces epistolieria se află ori s-a aflat de curînd. Din acest punct de vedere, scrisoarea devine adesea o pauză în lectura de identificare a corespondentei, surprinzînd migrarea gîndurilor acesteia înspre o lectură critică, prin reluarea anumitor căutări de înţelegere şi de interpretare a textului recent citit. Astfel, scrisorile ridică, în mod frecvent, o chestiune de receptare estetică, problematizînd confruntarea cu acel text, în primul rînd prin dialogul despre el, care se realizează în interiorul scrisorii. În această calitate, de a găzdui o opinie critică, scrisoarea intimă devine o comunicare prezumtivă, dar şi o certă experienţă hermeneutică.

Pe de altă parte, tangenţial cu aceste elemente de hermeneutică literară, se impun a fi amintite acele scrisori care construiesc imaginea criticului literar sau a tînărului asistent universitar, care îşi pregăteşte seminariile, care se vede nevoit să îşi gestioneze un material literar foarte amplu. În acest sens, primul profil „hermeneutic” al Ioanei Petrescu la masa de scris este schiţat de Liviu Petrescu, acesta surprinzînd „stilul ei de lucru”: „ştiu că totdeauna aveai nevoie să întinzi peste tot plicuri cu fişe, caiete – o să-ţi fie imposibil să te rezumi la măsuţă, care mai e şi rotundă, foarte incomodă pentru scris” (Liviu Petrescu, în scrisoarea din 22.09.1964 [Arad] – dosar 14, fila 15). Prezenţa fişelor, dispuse în plicuri, a caietelor, a unei anume risipe de spaţiu atrag un prim semnal asupra cercetătorului, care scrie folosindu-se de un material preexistent, care scrie re-citind şi re-struturînd un astfel de material. Aşadar, primul contur de istoric şi de critic literar al Ioanei Petrescu îl regăsim în aceste cîteva rînduri pur întîmplătoare, în care Liviu Petrescu vorbeşte, mai degrabă, despre neajunsurile mobilierului (măsuţa incomodă şi rotundă) decît despre pasiunile de lectură sau de scriere ale soţiei sale.

În ceea ce priveşte munca efectivă de critic literar, pe care epistoliera o depune (şi) în spaţiul scrisorii, ar fi de semnalat comentariile de text străin, pe care aceasta le face, în special la nume ca Proust, Stendhal, Kafka, Shakespeare şi, de asemenea, „hermeneutica” propriilor texte, felul în care ea îşi explică ambiguităţile de construcţie, în care îşi traduce textele într-un limbaj mai accesibil, prin reorganizarea lor. În ambele cazuri, interpretarea întîlneşte aspectele de retorică a compoziţiei literare, decelabile atît în planul de suprafaţă al textului, cît şi în cel de adîncime.

Pentru ipostaza de critic literar în formare a Ioanei Petrescu, se impune să urmărim îndoiala interpretării personale, pe care ea o opune siguranţei cu care Liviu se mişcă (sau îi dă impresia că se mişcă) în acest domeniu. Departe de a pleda că ar fi o „stăpînă absolută” pe textul care îi suscită atenţia sau pe „publicul” său ipotetic (aşa cum susţinea, de pildă, Liviu, vorbind despre studenţi: „sînt stăpîn pe ei şi le spun ce vreau”), discursul critic al Ioanei Petrescu este unul interogativ, dubitativ; punîndu-se pe sine sub interogaţie, Ioana Petrescu deschide, de fapt, valenţele multiple ale propriului demers interpretativ: „Liuc, citesc Roşu şi Negru cu încetinitorul şi am impresia că am prins o chestie grozavă privind definirea sensibilităţii. Ştii cîte probleme îmi ridica asta. Şi e aşa de simplu! Julien e „sensibil” p[en]t[ru] că e un tip imaginativ, asta-l distanţează de toţi. Dar nu e o imaginaţie de tip romantic, ci una care-l apropie de Proust: e putere de simpatie cu sine, capacitate de rememorare pînă la intensitatea realului a unei emoţii trecute (ţi-aminteşti Henri Brulard) sau a proiectării unei emoţii în viitor. Adică o sinteză a personalităţii în 3 timpi. La asta se adaugă, însă, multe şi poate cea mai anti-romantică e ideea verificării, tendinţa racordării cu realul în salturi mici, în mici crize, în stări de «imagination renversée» […]. Poate-s pe un drum greşit, dar, pînă acum, totul verifică ipoteza. Nu ştiu însă dacă «ipoteza» mea nu e un loc comun – de asta mă tem de fiecare dată cînd gîndesc sau scriu ceva, prea înfierbîntată ca să pot păstra, pentru moment, simţul proporţiilor –” (Ioana Petrescu, în scrisoarea din 22.07.1967, Geoagiu-Băi – dosar 24, fila 21). Scrisoarea aceasta dobîndeşte o semnificaţie aparte, pentru că ea este, simultan, spaţiu al producţiei de text şi spaţiu al (re)lecturii. Ioana Petrescu se lansează într-o interpretare literară din poziţia unui specialist capabil de multiple interferenţe („o imaginaţie… care-l apropie de Proust”; „ţi-aminteşti Henri Brulard”), însă nu fără a conştientiza riscul unui asemenea demers. Îndoiala sa („Poate-s pe un drum greşit”), nesiguranţa şi teama unor interpretări banale („Nu ştiu însă dacă «ipoteza» mea nu e un loc comun”) o determină, pe de o parte, să-şi relativizeze viziunea interpretativă („Poate-s…), iar pe de altă parte, să-i confere mai multă credibilitate („dar, pînă acum, totul verifică ipoteza”). Prin urmare, actul critic se realizează, la Ioana Petrescu, în trei paşi: primul este acela al lansării ipotezei de interpretare; al doilea – se constituie ca negaţie a acestei ipoteze sau ca relativizare a ei, pentru ca al treilea pas să reinstituie legitimitatea viziunii. Altfel spus, actul hermeneutic, înţeles oarecum avant la lettre – pentru că, în 1964, cînd trimite această scrisoare, Ioana Petrescu nu are încă definitiv cristalizată o „tehnică” de abordare critică a textelor –, se traduce în următoarea schemă: afirmare – negare – reafirmare. Pe de altă parte, lectura critică înseamnă, pentru Ioana Petrescu, o lectură „cu încetinitorul”, în care este căutată o pistă mai veche („am prins… Ştii cîte probleme îmi ridica asta”) şi în care se reactivează alte lecturi (Proust, de exemplu). Din acest punct de vedere, actul critic este înţeles ca ralenti, ca obsesie şi ca analogie, fiind un act total literar.

Într-un alt loc, Ioana Petrescu defineşte demersul critic ca act de „a birui ideea”, care se întoarce înspre interior. Înţeles în aceşti termeni, actul critic se constituie în doi timpi, primul fiind „uitarea” de sine, iar al doilea – „recăderea” în sine. În acest sens, „uitarea” are o funcţie propulsivă, dar ea semnifică doar începutul demersului, în vreme ce „recăderea”, avînd exact efectul opus, simbolizează, pe de o parte, epuizarea subiectului, iar, pe de altă parte, „absorbţia” totală a ceea ce se poate regăsi în el. În fine, actul critic este sugerat de epistolieră ca fiind o formă de căutare, în care convenţia şi „ameţeala” (nebuloasa) se completează reciproc: „[…] pot lucra, să zicem, indiferent ce. Mă angajez în ceva. Pentru un timp, uit de mine. Nu e o soluţie. E doar un armistiţiu cu mine. Cînd am consumat ideea, recad în punctul din care am plecat, niciodată cu un pas mai departe. Recad în mine. Apoi uit iar de mine pentru un timp, cu voia, căutînd. Şi, pe urmă, iar… Sînt două forme de existenţă paralelă; nu s-au atins decît o singură dată: cînd am citit despre structuralism. Sartre, Kafka, V. Woolf cad în zona Eu. Delavrancea e dincolo. Una e dezvoltare reală, dar neproductivă şi, deci, îmi dă ameţeli. Cealaltă e productivă, dar convenţională. Poate, dacă aş scrie Stendhal, aş trece dintr-una în alta. Asta pentru că Stendhal e inepuizabil; altfel, un lucru rezolvat nu mă mai interesează, chiar dacă încerc să mimez interesul. Singura plăcere (cu cîte lamentări, o ştiu prea bine) e să „birui” ideea. După asta s-a zis. Nu mai păstrez decît senzaţia vagă pe care mi-a dat-o plăcerea asta. Restul e definitiv epuizat” (Ioana Petrescu, în scrisoarea din 15.04.1967, Bucureşti – dosar 24, fila 11). Fragmentul citat nu trasează, însă, numai o posibilă definiţie a actului critic, ci el sugerează şi o calitate a criticului: aceea de a putea scrie despre orice, indiferent de afinităţile sale faţă de un text sau de altul. Criticul parcurge, prin urmare, atît un act de interiorizare („zona Eu”), care este productiv, cît şi un act de exteriorizare („dincolo”), care este convenţional.

În consecinţă, demersul critic al Ioanei Petrescu se anunţă, în aceste scrisori din tinereţe, a fi unul intuitiv şi neconvenţional, în vreme ce acela al lui Liviu Petrescu se doreşte a fi unul mai degrabă epistemic, raţional, lucid, „dovedit”. Întrucît timpul este în favoarea corespondenţilor (şi a noastră), putem verifica, în studiile lor critice, dacă nu cumva aceste „exerciţii epistolare de hermeneutică” nu s-au transformat în proiecte mai ample şi, dacă nu cumva, fără aceste scrisori, intenţiile critice nu s-ar fi reaşezat într-un spaţiu al tăcerii.

^*Acest studiu reprezintă un fragment parţial modificat din capitolul 5 (De la scrisoarea intimă la exerciţii de hermeneutiă literară) al Studiului de caz dedicat Corespondenţei Ioanei şi Liviu Petrescu din teza de doctorat O poetică a corespondenţei intime în literatura română a secolului al XX-lea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012.

Mirela TOMOIAGĂ este doctor în filologie cu o teză despre Poetica corespondentei intime în literatura română a secolului al XX-lea (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012). A editat Corespondenţa dintre Ioana şi Liviu Petrescu (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012). Este profesoară de limba şi literatura română la Liceul Teoretic „N. Bălcescu” din Cluj-Napoca.

Contribuții ale Ioanei Em. Petrescu la teoria literară^*

 Elena Păcurar (Voj)

Contribuțiile Ioanei Em. Petrescu în domeniul istoriei literare se întind, în special, pe al optulea deceniu și acoperă o gamă largă de subiecte, de la analize recente ale unor opere literare românești și până la studii preocupate de relația dintre ficțiune sau filozofie și reverberațiile științei în plan umanist. Lucrări precum Configurații (1981), Ion Barbu și poetica postmodernismului (1993) sau articolele adunate postum în Modernism/Postmodernism – O ipoteză (2003) fac dovada modului în care un tip ales de critică primește accente poststructuraliste sau a eficienței aplicării unei grile deconstructiviste pentru texte care nu aparțin neapărat paradigmei postmoderne. Textele rămân, totuși, manevrabile datorită unor „deschideri” care facilitează manipularea semnificațiilor intrinseci sau a mesajelor decodate prin practica deconstructivistă.

Publicată în 1981, Configurații este rezultatul unei cercetări bibliografice poststructuraliste anterioare (…) contactului direct cu gândirea occidentală, o cercetare fundamentală în elaborarea lucrărilor ce aveau să îi urmeze.(…) Cartea este o colecție de eseuri alcătuite binar, pe probleme de teorie și de „practică”, pe teorii despre configurarea imaginii și pe comentarii aferente unor texte literare românești (începând cu iluminismul românesc și până în modernism). Configurația este definită ca „organizare strict individuală a materialului” și ca „suport al conținutului” (Ioana Em. Petrescu – Configurații, Cluj-Napoca, Dacia, 1981, p. 19-20). Oarecum înșelător, termenul de „configurație” are sugestii destul de vagi. Nu este nici rezultatul operațiilor textuale, nici procesul prin care se construiesc structuri de semnificație.(…) Deconstructivismul a văzut configurațiile ca „umbre” ale instanțelor prefigurale care ordonează sensul: „Dacă scriitura e inaugurală, nu este pentru că ea creează, ci pentru că, grație unei anumite libertăți absolute de rostire, ea face să răsară, în semnul său, ceea ce este deja prezent (le déjà-là) tălmăcindu-i, astfel, augurii.” (Jacques Derrida – Scriitura și diferența, București, Univers, 1998, p. 29) Geneza tiparelor configurative rezidă în acele categorii predeterminante care trimit aluziv la deconstructivismul lui Derrida, așa cum observă și Ioana Em. Petrescu.(…) Configurații marchează începutul unei analize pertinente și sincronice asupra morfologiei textuale, în special după parcurgerea bibliografiei în domeniul filozofiei și al fizicii. Detaliul este relevant deoarece Ion Barbu și poetica postmodernismului (publicată în 1993) conține capitole elaborate către finalul Configurațiilor.

Studiul din 1993 este o noutate în domeniul teoriei literare deoarece ridică întrebări cu privire la filozofia culturii: mai este posibil umanismul acum, la apusul oricăror forme de autoritate, inclusiv a celei umane, a potențialului uman? (…) Relevanța studiului în cadrul mai amplu al bibliografiei preocupate de postmodernism este mai clară când se trece la discutarea poeticii barbiene în termenii unei perspective postmoderne asupra individului și asupra universului în care acesta trăiește. Expresia poetică a formulărilor matematice reprezintă tendința actuală de aducere-împreună, de relaționare a artei cu știința.(…) Intrarea în analiza rafinată a structurii de adâncime a poemelor trădează o influență deconstructivistă prin punerea sub ratură a unor concepte care au fost prezentate odinioară la nivelul de suprafață, dar care s-au anulat sau ascuns la nivel mai elaborat. (…) Aparenta lor eradicare este, de fapt, un transfer în starea latentă a unităților ce vor genera, așa cum am văzut în Configurații, sensul. Apelul constant la esență și la sens duce la prefigurarea abordării umaniste a cunoașterii și la nașterea unei a doua naturi umane raționale: „Să nu uităm că, oricât de transindividuală, antipsihologică și nonantropomorfă, noua artă, consubstanțială purei matematici, nu este liberă de spiritul uman. Ba dimpotrivă, țelul ei este acela de a reflecta spiritul uman mai fidel chiar decât arta obsedată de accidentele și specificitățile figurii.” (Ioana Em. Petrescu – Modernism as “Radical Traditionalism” in Ion Barbu’s and Constantin Brâncuși’s Artistic Views în Rumanien Studies- An International Annual of the Humanities and Social Sciences, vol. 5, 1980-1986, p. 150-151.) Reabilitarea categoriei individualului – negată de modernism – este iarăși posibilă cu ajutorul codului referențial matematic și a conștientizării că, o dată pusă sub ratură, condiția umană este înlocuită în afirmațiile ei că „omul e măsura tuturor lucrurilor” prin aceea că omul este o unitate indivizibilă în/cu sine.(…)

Ideile vor fi reluate, mai apoi, în colecția de eseuri scrise pe parcursul anilor ’80, dar publicate doar în 2003 în Modernism/Postmodernism – O ipoteză. (…) Cartea începe cu reevaluarea pozițiilor criticului/cititorului și anume cu discutarea subiectului postmodern. (…) După reabilitarea categoriei individualului, interesul este centrat asupra postmodernismului, în justificările sale științifice, așa cum a fost anunțat de la început. Cuvintele-cheie pendulează între „dinamică”, „proces”, „relație” – forța coagulantă care aduce totul sub semnul totalizării.(…) Definirea postmodernismului urmează același tipar: „În lipsă de alt termen, voi numi postmodernism modelul cultural care aspiră spre o nouă sinteză, integrând și depășind criza modernismului, într-o încercare de reabilitare (pe baze dinamice însă) a categoriei individualului.” (Modernism/Postmodernism – O ipoteză, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2003, p. 32)

Contribuția Ioanei Em. Petrescu la explorarea „noului umanism” este aproape singulară în peisajul teoriei literare românești.(…) Un subcapitol al Poeticii postmodernismului (Liviu Petrescu) ne vorbește despre două tipuri de umanism: unul aparținând epocii moderniste și un „umanism nou” aferent erei postmoderne.(…) Așa cum ne spune Liviu Petrescu, „gândirea postmodernă aspiră spre întemeierea unui nou umanism, pe potriva stadiului actual – post-industrial – de evoluție a societății, un umanism care deschide perspectiva unei contopiri a omului cu viața, și care nu este în esență decât proiectul pentru o filozofie a Formei, a Vieții, a devenirii.” (Liviu Petrescu – Poetica postmodernismului, Pitești, Paralela 45, 2003, p. 132) Această perspectivă vine în întâmpinarea viziunii despre sinele în devenire, teoretizat de Ioana Em. Petrescu, cea care surprindea sinele în procesualitatea existenței sale.(…) Dacă recucerirea perspectivei umaniste se poate realiza printr-un act de auto-reflecție și luciditate, atunci lucrările Ioanei Em. Petrescu se situează între valorizarea conștientă a unei utopii încă întreținute și adaptarea acesteia la starea de fapte. „Noul umanism” este, așadar, compromisul, negocierea dintre moștenirea culturală și impulsul schimbării.

^*Prezentul studiu face parte din lucrarea: Elena Voj, Contribuția Ioanei Em. Petrescu la studiul postmodernismului în teoria literară, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2006)

Elena PĂCURAR (Voj) este asist. dr. al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Departamentul de Limbă Străine Specializate (2009-prezent). Interesele ei de cercetare vizează literatura britanică, modernismul și teoria literară.