Din cărţile Ioanei Em. Petrescu

„Refuzul hotărât al literaturii comparate este reacţia firească declanşată de excesele comparativismului pozitivist, care descompune unitatea organică a unei opere într-o sumă de secvenţe restituite unor surse sigure sau ipotetice. Şi totuşi, în ceea ce ne priveşte, avem convingerea că literatura comparată rămâne una dintre modalităţile esenţiale de definire – nu numai istorică, ci şi estetică – a operei literare. Aceasta, cu condiţia de a nu vedea literatura comparată ca un studiu de „izvoare” (ceea ce echivalează cu conceperea procesului de creaţie în lumina unui „determinism literar” înţeles mecanicist), ci ca un studiu al dinamicii interioare a marilor forme şi structuri literare. Pozitivismul a însemnat o compromitere metodică – şi necesară – a mitului romantic al poetului-Demiurg, creator de universuri literare ex nihilo. Înregistrînd meticulos materia literară preexistentă actului creaţiunii artistice a operei studiate, pozitivismul ajunge să nege existenţa unică şi irepetabilă a universului constituit, pe care l-a redus, în prealabil, la elemente. Depăşind deopotrivă vizionarismul romantic şi mecanicismul pozitivist, critica epocii noastre se îndrumează, credem, înspre un nou clasicism. Dincolo de divergenţa unor şcoli sau curente, vocaţia critică e dublată de aspiraţia constituirii unor noi poetici, şi aceste poetici se revendică adesea – conştient sau nu – de la Aristotel. (N. Frye construieşte teoria modurilor ficţionale pe baze aristotelice, formalismul rus are numeroase puncte de tangenţă cu teoria aristotelică a limbajului poetic, teoria ’’topoi”-lor elaborată de Curtius porneşte de la o reevaluare a retoricii etc.). A nega importanţa materiei literare preexistente universului operei studiate însemnează a ne întoarce la accepţia romantică a originalităţii „demiurgice”. Pericolul este înlăturat parţial prin corelarea operei de artă cu factori de natură extraestetică, prin studierea universului ficţional ca determinat de solicitări ale realului (istorice, sociale, politice, biografice). Cum orice mare operă încorporează o viziune ontologică – răspuns la solicitările realului –, studierea factorilor „extraestetici” rămîne o operaţie absolut necesară; nu însă suficientă, pentru că „răspunsul” constă într-o reorganizare a materiei literare preexistente, într-o perpetuă re-structurare a limbajului poetic.

Aceste succesive restructurări ale limbajului epic am încercat să le urmărim prin intermediul variantelor – cu valoare tipologică – ale epopeii comice pe care le-am analizat. Revenind la Budai-Deleanu, „stratagema ascunderii precaute în dosul modelelor clasice” pe care P. Cornea o defineşte – primul în critica romînească – drept o trăsătură caracteristică a Ţiganiadei este, aşa cum o dovedesc poemele lui Tassoni, Boileau, Pope etc., una dintre legile eposului comic, chiar în varianta eroicomicului clasic. Eliberîndu-l pe Budai-Deleanu de tutela autorităţii modelelor şi contemplînd Ţiganiada din perspectiva unei meditaţii asupra condiţiei umane, studiul lui P. Cornea deschide calea unor noi interpretări critice, dintre care o semnalăm pe aceea a lui S. Bratu, ce vede în Ţiganiada o „parodie originală” a modelelor clasice, definiţie întru totul adecvată epopeii comice.

Este calea pe care o vor urma şi comentariile noastre, pornind însă de la premisele pe care evoluţia europeană a eposului comic le furnizează în definirea operei lui Budai-Deleanu.

(Ioana Em. Petrescu, Studii despre Ion Budai-Deleanu, Ediţie restituită şi note de Ioana Bot şi Adrian Tudurachi, Studiu introductiv de Adrian Tudurachi, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, pp.181-182).

***

„Considerăm că modelul cosmologic constituie o realitate de profunzime a viziunii, depăşind în adâncime nivelul conştiinţei teoretice (ştiinţifice), dar şi nivelul materialului mitic din care se constituie viziunile cosmogonice explicite din operele literare, pentru că modelul cosmologic este expresia sentimentului existenţei în lume, a raporturilor originare pe care fiinţa le stabileşte cu universul. Aşa cum, pentru Lucian Blaga, o cultură sau un poet se defineşte printr-o „vârstă adoptivă”, „un sex adoptiv” sau printr-un personaj („Eu”) adoptiv („eul adoptiv” eminescian este, în viziunea lui Blaga din Trilogia culturii, „tânărul voievod”), universul poetic al unei epoci sau al unei opere se înrădăcinează, de obicei inconştient, într-un model cosmologic adoptiv, care poate fi în total dezacord cu modelul instituit ştiinţific în epoca respectivă. Opţiunea pentru un model cosmologic adoptiv poate deveni, într-o epocă de luciditate a spiritului, subiect de poezie, şi Nichita Stănescu tematizează, în Laus Ptolemaei, această posibilitate. […]

Prezenţa modelului cosmologic adoptiv rămâne însă, de obicei, inconştientă. Romantismul, spre exemplu, dezvoltă un model cosmologic platonician, depăşit de ştiinţa europeană încă din secolul al XVII-lea, valabil însă nu numai la nivel poetic, ci şi la nivel ontologic, ca patrie cosmică adoptivă spiritului. Modelul este atât de adânc înrădăcinat în spiritualitatea romantică, încât Schopenhauer ajunge să distrugă coerenţa sistemului său filosofic energetist şi iraţionalist, prin introducerea – paradoxală – a unui nivel al ideilor platoniciene, prototipuri în care voinţa oarbă se organizează ideal înainte de a trece în existenţa în act care, din nou haotică, se oferă spre organizare în „reprezentarea” spiritului, prin categoriile formative de timp, spaţiu şi cauzalitate. „Istorismul” romantic e departe de a constitui un argument împotriva cosmologiei sale platoniciene, căci istorismul romantic nu are în vedere în primul rând determinismul cauzal, ci vizează conceptul de devenire orientat finalist. În istoria romanticilor, cauzele ultime sunt, în fond, cauze finale; dovadă conceptul esenţial de „misie”. […] Poezia romantică, românească, din epoca paşoptistă este modelată şi ea de această viziune, esenţial platoniciană, a lumilor.

(Ioana Em. Petrescu, Mihai Eminescu – poet tragic, în Studii eminesciene, Cuvânt înainte de Ioana Bot, Ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Ioana Bot şi Adrian Tudurachi, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, pp.28-29).

 ***

„Abandonând, de aceea, idealul comunicării cu un veac apoetic, poetica eminesciană tinde să abandoneze, în ultima ei perioadă, şi limbajul – degradat – al comunicării. Poezia lui Eminescu se plasa, în începuturile ei, sub semnul respectului pentru valorile ornamentale din lirica paşoptistă. Ea avea să treacă (aşa cum vom vedea) într-o etapă ulterioară prin experienţa unui limbaj poetic constituit prin negarea categoriilor limbajului conceptual, aspirând în cele din urmă spre formele unui limbaj universal. În manuscrisul 2267 apare următoarea însemnare: „ Limba universală. Limba de formule, adică de funcţiuni ale celor trei unităţi: timp, spaţiu, mişcare”. Cu o modificare (mişcare în loc de cauzalitate), formula matematică menită să cuprindă relaţiile constitutive ale fenomenelor corespunde categoriilor prin care gândirea creează lumea ca reprezentare în concepţia schopenhaueriană, şi ea apare acum ca structură ideală, universală a limbajului. Limbajul matematic nu va căuta expresia individualităţii fenomenale, ci a relaţiilor care determină şi instituie fenomenul. Obsedată de limbajul universal, poezia va ajunge însă la propria-i negaţie, aspirând spre o imobilizare ideală a lumii în formulă matematică. Şi, în 1883, boala îl surprinde pe Eminescu încercând să spargă limitele limbajului, abandonând visul de a prinde lumea în cuvânt şi hrănind speranţa de a-i capta adevărul etern în formulă matematică, avatar „ştiinţific” al vechilor formule magice care au prezidat, pitagoreic, constituirea universului. Poetul schiţează acum o lucrare de filosofie intitulată Încercări de metafizică idealistă a raporturilor constante în mişcarea eternă, care ar fi fost, conform unei însemnări manuscrise, o aplicare a calcului infinitezimal la structura şi existenţa universului. Etern neschimbat ar fi aşadar raportul unor elemente ce se modifică veşnic, dar se modifică în funcţie de reciproca lor determinare, cerută de stabilirea raportului, indeterminare pe care Eminescu o numeşte „coadaptaţie”. Limba universală nu mai poate fi, deci, cea a cuvintelor (care cuprind doar elementele supuse coadaptaţiei), ci aceea a formulei matematice, în care structura gândirii (categoriile schopenhaueriene ale „reprezentării”) şi structura universului coincid. […]

Poezia eminesciană nu se naşte (ca cea a lui Heliade) dintr-o exaltare a cuvântului, ci dintr-o luptă cu limbajul. Cu adevărat creatoare sunt, pentru Eminescu, epocile în care limba unui popor nu e încă pe deplin cristalizată, căci poezia nu se serveşte de limbaj, ci se naşte învingându-l. Dar, ajungând să spargă limitele cuvântului, poezia eminesciană sfârşeşte în tăcere.

(Ioana Em. Petrescu, Mihai Eminescu – poet tragic, în Studii eminesciene, Cuvânt înainte de Ioana Bot, Ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Ioana Bot şi Adrian Tudurachi, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, pp.68-69).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *