Note de lectură la romanul Fâșii de rușine, de Cristian Fulaș.
Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mâinile astea pe care nu le pot controla. […] Mă retrag în camera. Nu mai am de spus nimic nimănui și vreau pur și simplu să tac.
… este povestea unui tânăr care se straduie să scape de dependența de bautură și să își recapete viața sa pierdută. Este povestea dramatică a încleștării fără milă dintre el și lumea sumbră în care s’a afundat. O lume urâtă, o lume posacă, care „pare a se destrăma în fâșii din ce în ce mai subțiri” (p. 54). Viața însăși, viața ca atare pare că s’a oprit (p. 81). Viitorul nu mai poate fi întrezărit, imaginat sau planificat; nu mai există planuri clare (p. 89) iar eroul nostru pare a fi deja obișnuit cu acest „mai mult ca prezentul”, un timp fără trecut și fără viitor, în care nimic nu pare a începe și nici că poate fi dus la bun sfârșit. Este „o stare continuă de indecizie, de întrebări fără răspunsuri și de cereri soldate cu refuzuri” (p. 118). Este o viață nu mai puțin absurdă, de vreme ce absurdul, știm de la Camus, „se naște din această confruntare între chemarea omului și tăcerea irațională a lumii”.[1]
Eroul nostru, aflat la început într’o vehementă negare… „Eu nu sunt depentent. […] Nu sunt dependent. Pur și simplu am sărit calul” (p. 36, 40), ajunge treptat să se întrebe: „Cum mama dracu’ am ajuns în halul ăsta?” (p. 53) Nu este o poveste frumoasă dar nu este tristă. Tânărul nostru se angrenează treptat într’o misiune mult mai importantă decât simpla dezbarare de dependența dobândită. El caută sensul unei vieți din care nu vrea să plece, oricât ar fi ea de urâtă și murdară (p. 82).
Până la urmă, scopul acestei încercări de terapie ar fi să nu mai consum și cam atât. Dar dacă doar ăsta este scopul, atunci iar nu e bine. Scopul ar trebui să fie o viață nouă, un fel nou de a înțelege lucrurile; și atunci scopul ar fi, deși sună foarte ciudat, crearea trecutului și viitorului într’o conștiință care le’a ignorat întotdeauna ca fiind concepte neavenite și de’a dreptul jignitoare. (p. 127)
Cu câteva minute înainte spusese că: „parcă reușisem să înțeleg că viitorul nu există” (p. 126), sau dacă totuși el exista el părea doar „un tablou gol și gri” (p. 108). El începe să caute un sens dar acest sens implica nu numai un trecut și un viitor ci și lucruri care țin și dau profunzime sinelui său și mai ales (p. 133), un lucru dureos de important, existența unui acasă. … „un loc numit acasă, ce o mai fi și aia” medita el (p. 92). Așa se face că semantica decăderii fizice și psihice are ca revers al medaliei sentimentul copleșitor al singurătății și al înstrăinării. „Mă simt străin, spune el, asta e cumva echivalența rușinii” (p. 163). Se simte străin adesea chiar față de propria viață; se simte „în afara propriei vieți” (p. 154). Lumea, viața, tot ce se întâmplă se află undeva în exterior și el ajunge să se teamă de acest exterior, de lumea exterioară lui.
Nu îmi dau seama dacă rușinea este o formă de frică, dar seamănă. (p. 211)
El simte că este mai puțin decât părțile sale puse la un loc, ca instabililitatea este condiția sa încă de dinainte de a se naște (p. 205) și că nici măcar nu’și poate imagina o existență nomală. Observă cum personajele de roman îi provoacă o perpetuă perplexitate tocmai prin această normalitate. Nu le înțelege deloc resorturile vieții… familie, job, casă… proprietate… este o lume extraterestră. Acesta este poate și motivul pentru care el refuză cu îndăratnicie să își povestească viața. Acel mai-mult-ca-prezentul îl face să nu se poate imagina ca personaj. Simte că realitatea lui este o fantezie prea puțin probată de fapte reale (idem), iar fapte sunt cele care compun lumea (p. 112). El nu aparține lumii. De fapt sunt două lumi și singura punte între aceste două lumi, care stau față în față, este din nefericire acel tărâm crepuscular al amețelii bahice în care contururile și sensurile se pierd, în care nu trebuie să dai seama de faptele tale (p. 245), în care nici nu mai poți descrie răul câtă vreme nu te doare nimic (p. 107).
Dincolo de agresivitatea eroului nostru în comunicarea cu ceilalți, de lipsa sa de dorință de a vorbi cu ei, de a descrie stările sale sau de a povesti despre el, și dincolo de aparenta sa izolare, cititorul descoperă o mare fragilitate. În întâlnirea sa cu lumea exterioară, el pierde cu precădere. Lumea sa interioasă îi este amenințată și frica îi crește așa cum crește și tensiunea oricărei apropieri. Fie că vorbește cu doctorii fie cu ceilalți pacienți dar mai ales atunci când vorbește cu familia sa… el se află într’o perpetuă defensivă, o încordare ce transpare excepțional dintre frazele cu precădere scurte ale romanului. Mai mult, scris la persoana întâi, romanul transmite cititorului extrem de eficient această tensiune. Și totuși există și momente de excepție, momente când această încordare este suspendată și lumea pare a’și redobândi pentru o clipă armonia. Pe veranda el descoperă la un moment dat ca
Probabil e ușor, într’o situație ca asta, să descoperi că te poți simți bine și fără să bei, că viața se poate desfășura și altfel. […] Clopotul care anunța masa rupe vraja ușoară a dimineții și gașca se sparge, dar a fost un moment frumos într’o lume în general posacă. (p. 116-7)
Romanul însă transmite nu numai această încordare de care aminteam mai sus ci și ceva mai profund și mai îngrijorător. Pornit/primit în această lume fragilă, haotică, mai-mult-ca-prezentă, fără trecut evident și fără un viitor clar, cititorul realizează treptat că problema eroului nostru este și a lui. Nu este vorba despre băutură, alcool sau dependență ci despre lipsa de sens a unei lumi în care adesea contururile au nevoie de estompare pentru a putea fi îndurate. Toate „umbrele întrebarilor” eroului devin treptat și ale cititorului. Ce este aceea normalitate? Familie, job, casă, proprietate, relații și chiar identitatea proprie… toate pălesc în fața degradării cauzate nu atât de alcool cât de singurătate. „Atunci sunt sigur că eu sau vreunul ca mine am stat la baza definiției [singurătății]” (p. 106). Singurătatea este în ultimă instanță puntea de legătură dintre cele două lumi… dacă singurătatea ar putea lega ceva… Ea este aceea care transformă lumea într’o lume posacă, ea este cea care ne face fragili în fața unei normalități tot mai iluzorii. Tot singurătatea este cea care ne face să nu mai fim în stare să mai terminăm ceva (p. 134). Și nu în ultimul rând singurătatea ne face să nu mai putem să ne imaginăm viitorul (p. 28).
Poate că s’ar putea spune… și ce’i cu asta? Nu beau nu am o problema cu alcoolul. Dar vai cate alte ‘soluții’ nu sunt de a fugi de lumea înconjurătoare, câte alte fâșii nu ne leagă și izolează înlauntrul nostru, cate alte lucruri, nimicuri, fapte nu ne falsifică și ne fac dependenți de o existența pe care ajungem să o urâm. Abuzul de alcool duce, e drept, la manifestări patologice, dar câte alte multe abuzuri nu compun normalitatea din jurul nostru, o normalitate în care ajungem să fim cel mai adesea prinși ca într’o plasă de înțelesuri ascunse pe care nu le mai putem rupe. Câți dintre oamenii lumii noastre ‘normale’ nu ar putea zice asemeni eroului nostru:
Nimeni nu mă caută, niciun om din lumea asta nu simte nevoia să schimbe o vorbă cu mine. […] Dacă mor mâine nu se va sinchisi nimeni prea tare și absența mea nu va fi remarcată de mai nimeni. (p. 112, 133)
Părerea unanim acceptată este că dependența de alcool produce însingurare, desocializare, marginalizare, etc. Dar câți nu populează această lume desfăcută în fâșii de întuneric, o lume de „fragmente carbonizate de cuvinte care nu se leagă deloc între ele” (p. 211) pierduți în îndeletniciri fără sens, monotone, mecanice, pentru că cel mai adesea ele nu se adresează nimănui. Și toate aceste fapte, gesturi, acțiuni fără sens nu sunt decât strigăte disperate împotriva unei dependențe de o viața care și’a pierdut de mult coerența.
În inima mea sunt alte lucruri, nu sentimentele acestor oameni. Poate strada m’a făcut așa. Poate viața. Poate singurătatea. Dar așa sunt și așa voi fi. Rupt în fâșii, dar în esență întreg. (p. 255)
Însă, cum spuneam mai devreme, romanul nu este unul trist. Nu este un roman al alienării, al descompunerii sau al degradării. Da, eroul nostru are experiența rușinii, „a celei mai amare experiențe a sinelui de către sine”, cum o numește el, dar el este în același timp un supraviețuitor, un om care a vrea să „vadă următoarea dimineața” (p. 105). El caută sens, se sbate, scrie, meditează la condiția sa. Inevitabil, el este adesea incoerent. Nu renunță însă și într’o oarecare măsură, în ciuda inevitabilelor căderi, găsește în final o urmă de speranță. Îmi place să cred că ea va rodi și se va transforma în pamânt ferm pe care se va putea sprijini, că va putea deveni un acasă. După câte am aflat însă de la autor, romanul este doar prima parte dintr’o trilogie ceea ce înseamnă ca drumul eroului nostru până acasă nu se termină așa repede. Am citit cu nesaț acest prim volum pe care îl recomand tuturor prietenilor mei și astept cu drag cele ce’i vor urma.
Notă: Cristian Fulaș este absolvent al Facultății de Litere a Universității din Baia Mare, a absolvit programul de master în Teoria Literaturii al Universității București, s’a ocupat o vreme de traduceri (mai bine de treizeci de titluri) , iar în prezent conduce propria sa editură Gestalt Books. Fâșii de rușine este primul său roman.
[1] Albert Camus, Mitul lui Sisif,
